Etichetă: mohammed merah

https://www.youtube.com/watch?v=rwyVZaxgYW0 https://www.youtube.com/watch?v=oSv488CcXUY UNDSMA (United Nations - Department of Sport, Music, and The Arts) The UNDSMA (United Nations - Department of Sport, Music, and The Arts) congratulates...

Nota Autorului.În peste 100 de pagini, lucrarea abordează originele Insulei Corsica si anexarea acesteia Franței, naționalismul corsican, problema independenței, atacurile teroriste ale organizției criminale FLNC - Canal Istoric și conexiunile acesteia cu Yvan Colonna (simbolul independenței), viața și activitatea politică a prefectului Claude Erignac, implicarea lui în „îmblânzirea mielor” din Corsica, în „anii de plumb”, etc. Este vorba de o lucrare fără precedent în literatura de specialitate, cel puțin românească, în contectul unei incursiuni în istoria Franței, în care încerc restabilirea adevărului istoric în celebrul dosar criminal Colonna - Erignac. Rezumat. Cu un deceniu în urmă, în zilele de 11, 15 și 19 martie („șirul lui Merah” un șir aritmetic definit de relația a(n+1)=a(n)+r (rația r, n≥0 și natural), (lumpen)teroristul franco-algerian Moham(m)ed Merah (în vârstă de 23 de ani) va asasina la Toulouse (și în regiuna sa urbană, la Montauban), fără milă și fără compasiune 7 persoane (3 militari de confesiune musulmană, 3 elevi evrei, împreună cu profesorul lor-tatăl a doi dintre elevii uciși) și va răni foarte grav un alt militar, care, practic, „trebuia să moară” (dar din fericire scapă cu viață–chiar dacă rămâne tetraplegic) ceea ce ar fi generat cel de-al doilea „șir Merah”, de forma a(n+1) = n(an), (n≥1 și natural). Aceste atacuri teroriste islamiste, lovesc, simultan atât în comunitatea evreiască cât și în cea musulmană. Este primul „set„ de atacuri teroriste islamiste în Franța, în acest secol (și mileniu) care va îndolia Franța și preceda un lung șir de atentate (lumpen)teroriste pe teritoriul său național, în care 280 de persoane își vor pierde viața (inclusiv, naționalistul Corsican Yvan Colonna, pe 21 martie 2022, la închisoarea de maximă siguranță din Arles). Dacă n-ar fi fost ucis (asasinat), „ciobanul din Cargèse” Yvan Colonna (1960–2022), „icoana” naționalismului corsican ar fi împlinit astăzi, pe 7 aprilie, 62 de ani. În 2013, urma să-l vizitez la închisoarea de maximă siguranță din Arles (cu un efectiv de 156 de persoane, pe o suprafață de 110 000 m2) dar din motive de siguranță (națională), administrația penitenciară l-a transferat în centrul penitenciar (modern) Réau (în sudul regiunii urbane pariziene, cu o capacitate de 798 de locuri, dat în folosință începând cu luna octombrie 2011) pentru câteva săptămâni, sub pretextul că ar fi existat suspiciuni (cu mai multe variante), conform cărora, acesta, împreună cu alți naționaliști corsicani, ar fi pus la cale evadarea lui cu ajutorul unui important arsenal explozibil „de distrugere în masă”). Personal, eu l-am considerat, întotdeauna, nu vinovatul, dar țapul ispășitor în dosarul asasinatului prefectutului de Corsica Claude Erignac, motiv pentru care de-a lungul anilor, în cadrul anchetei mele (private), am încercat (și reușit) să adun o serie de „elemente noi” în dosar (foarte probabil, cunoscute și lui !) care îi puneau, serios, la îndoiala vinovăția și pe care urma să le fac cunoscute avocaților săi încă din 2020. Din păcate, însă, pandemia covid-19 a defavorizat acest demers, iar acum este, deja, mult prea târziu pentru el, dar nu și pentru familia lui și mai ales pentru restabilirea adevărului istoric într-un dosar criminal, cu caracter terorist în care victima este un înalt funcționar al statului francez.Conform acestor „elemente noi” Colonna nu ar fi putut participa (fizic), nici la atacul contra Jandarmeriei din Pietroaella și nici la asasinatul prefectului de Corsica, Claude Erignac. Alți 4 complici ai săi (interpelați puțin timp după asasinat) ar fi declarat (în timpul audierilor - interogatoriilor lor) că ar fi fost el „trăgătorul” comandoului care l-a executat pe prefect, probabil pentru că el se afla în cavală (fugă) până la arestarea lui pe 4 iulie 2003, cănd aceștia s-au retractat.După părerea mea, el a fost „obligat” (mai mult sau mai puțin) să „acopere” o decizie și acțiune politică (a unor „miei de rang înalt”), motiv, pentru care ar fi acceptat, formal, implicarea lui în asasinat. I s-au făcut multe promisiuni și bani dar foarte probabil, că „mieii au tăcut” și nici n-ar făcut „mare lucru” pentru el, iar punererea lui în libertate condiționată sub control judiciar (ceea ce urma, relativ, în scurt timp – având în vedere că, practic, i-a executat pe cei 18 ani de recluziune criminală–sancțiune penală minimă în cazul condamnării la închisoare pe viață fără perioadă de siguranță) i-ar fi pus, pe aceștia, pe gânduri, că „icoana” ar putea „vorbi” și evident, ceea ce „nu trebuie”. Ca urmare, tot conform unei decizii politice, „mieii” au hotărât lichidarea lui, imediat, când acest lucru va fi posibil.În acest context, camerunezul Franck Elong Abé (condamnat la 9 ani de detenție criminală pentru asociere de răufăcători într-un dosar de „planificare” de acte de terorism) a fost un alt țap ispășitor ideal, numai că este puțin credibil faptul că un „terorist aspirant” cu un debut „modest” în cadrul organizației criminale Boko Haram (fondată în 2002, operativă în Nigeria, Niger, Camerun si Ciad) care intenționa să adere la Statul Islamic (ISIS, Daesh, fondat în 2006, operativ în Irak, Siria, Liban, Libia, Nigeria, Niger, Algeria, Maroc, Yemen, Arabia Saudită, Palestina-Fâșia Gaza) și în scurt timp, și el, coniționabil, să ucidă un alt „terorist”, Yvan Colonna fost membru al FLNC (Frontul de Eliberare Natională Corsican, creat în 1976) clasat de asemenea organizație criminală, care nu ar fi fost nici dușmani dar din contră, îi lega o cauza pierdută pentru care luptau. Primul pentru triumful și prosperitatea Statului Islamic, ca o „entitate națională independentă” iar celălalt pentru independența Insulei Corsica.Totuși, ca urmare a evenimentului dramatic, asasinarea lui Yvan Colonna, FLNC a amenințat autoritățile locale (și naționale) pe 16 martie (când încă victima era în viață, dar într-o comă profundă) că are de gând să reia lupta armată, după o scurtă pauză. Inculpat pentru participarea sa la atacul (armat) contra Jandarmeriei din Pietrosella (departamentul Corsica de Sud, regiunea administrativă Corsica–„ Ile de Beauté, colectivitate teritorială franceză unică) pe 6 septembrie 1997, precum și pentru participarea sa la asasinarea prefectului de Corsica, Claude Érignac (1937 - 1998) la Ajaccio (prefectura departamentului Corsica de Sud și a regiunii administrative Corsica), cu armele furate de la 2 jandarmi dezarmați (Daniel Herniaux și Didier Paniez) pe 6 februarie 1998, „Ciobanul din Cargèse”, fiului fostului deputat socialist al departamentului Alpes-Maritimes, Jean-Hugues Colonna (n.1934, fost profesor de ducație fizăcă și sportivă), dispare fără urmă pe 23 mai 1999, dar după o lungă cavală (sustragere de la judecată, „fugă de jusiție”), el este interpelat, pe baza unui mandat de arestare (european) emis de către autoritățile judiciare franceze pe 24 mai 1998, pe 4 iulie 2003, de către o unitate de intervenție de elită RAID (Recherche– Assistance–Intervention–Dissuasion) a Poliției Naționale lângă Olmeto (Corsica de Sud, circumscripția Sartène), într-o ascunzătoare amenajată în machia (maquis, macchia–asociație vegetală formată din tufărișuri xerofile sempervirescente–veșnic dense, cu înălțimea de 8—10 m, dezvoltate în climatul uscat mediteranean, greu de străbătut care se întinde pe tot țărmul nordic al Mediteranei–pe dealuri de până la 400—600 m altitudine, formate din roci și soluri silicioase, pe litoralul occidental al Italiei, sudul Portugaliei, Grecia, în insulele Sardinia, Sicilia și Corsica în care ocupă aproape ¼ din suprafața insulei). Notă. A se vedea lucrarea„ Subiect de teză de doctorat. Structurile (unitățile, forțele) de elită ale Poliției (PN) și Jandarmeriei Naționale (GN) franceze care intervin în combaterea marii criminalități (intervențiile lor spectaculoase, detaliate și controversate, în conflicte și jafuri armate, atacuri teroriste, kidnapping, etc.). Regimul armelor şi muniţiilor în Franța (clasificări, legislația în vigoare).”Încarcerat în detenție provizorie din 5 iulie 2003 la celebra închisoare pariziană La Santé (de pe str. Santé nr.42 în cartierul Montparnasse, sectorul/arondismentul 14) tranzitată de către majoritatea brand-urilor legendare ale marii criminalități franceze printre care și François Besse (jafuri armate, evadări spectaculoase), Antonio Ferrara (jafuri armate, atacuri de furgoane blindate transportoare fonduri în cash, evadări), „inamicul public nr.1” Jacques Mesrine (jafuri armate, asasinate, răpiri, evadări), Toni Musulin (deturnare de furgon blindat transportor de fonduri în cash), Pascal Payet (jafuri armate de furgoane blindate, asasinat, evadare), Albert Spaggiari (autorul „jafului secolului” de la banca Societé Générale de la Nisa în 1976), Carlos (Ilich Ramírez Sánchez, terorism internațional), etc, el este condamnat, în prima instanță, de către Juriul Popular Special de la Paris (compus din 5 magistrați în calitate de „jurați”) într-un proces desfășurat între 12 noiembrie–13 decembrie 2007 la închisoare pe viață, fără perioadă de siguranță (deci „condiționabi”–adică, liberabil condiționat sub control judiciar, teoretic, după o pedeapsă privată de liberate de 18 ani), pe care Curtea de Apel Paris, ca urmare a recursului, o confirmă pe 27 martie 2009 dar căreia va anexa și o „perioadă de siguranță” (înainte de care mi poate fi „condiționabil”) de 22 de ani (maximă). Notă. A se vedea lucrarea „În umbra vieții″ (Partea III). Corespondență din mediul (sistemul) carceral francez (MCF). Brand-uri..., Istoria nu iartă! „Jaful Secolului” (la Lyon), fără violență, fără precedent în istoria..., Terorismul nu are religie (Partea II). Terorismul independentist (separatist, autonomist) în Lumea Occidentală Dar pe 30 iunie 2010, Curtea de Casație anulează sentința Curții de Apel Paris (cu Juriu Popular Special) pentru „viciu de procedură” având în vedere faptul că înalta jurisdicție sub președinția lui Didier Wacogne n-a răspuns la întrebările ridicate de către Apărare (reprezentată atunci de către avocatul Patrice Spinosi) într-un document depus pe 13 februarie 2009, conform căruia un martor al apărării care făcea o „depoziție la bară”, în mod spontan, a fost întrerupt de către avocații părții civile, motiv pentru care declarația acestuia, nu ar fi fost luată în considerare (ccea ce corespunde din punct de vedere juridic la nerespectarea art.331 din Codul de Procedură Penală). În ciuda faptului că pe 23 iunie 2010, avocatul general al Acuzării (Ministerul Public) Christian Raysséguier, a susținut (estimat) că „toate drepturile Apărării au fost respectate”. Ca urmare, prin casarea sentinței, va avea loc cel de-al 3-lea proces (având ca avocat general pe Annie Grenier – care solicita aceași pedepsă ca și cea acordată în prima instanță, cu 22 de ani ca perioadă de siguranță) care se va derula între 2 mai–20 iunie 2011 la care Yvan Colonna va fi asistat de o echipă de avocați prestigioși, Gilles Simeoni, Antoine Sollacaro, Pascal Garbarini, cărora se va alătura și celebrul avocat franco-italian Éric Dupond-Moretti, („campionul” achitărilor în dosarele infracționale criminale de mare anvergură–cu care am avut ocazia să colaborez la mai multe procese, devenit din 6 iulie 2020 ministrul Justiției). Dar, din păcate, „Ciobanul din Cargèse” (care întotdeauna și-a susținut nevinovăția), este recunoscut de către Curtea cu Jurați Specială (prezidată de către Hervé Stephan) ca asasinul prefectului Erignac, adică, „trăgătorul” comandoului care a executat misiunea și va fi condamnat la aceași pedepsă ca și în primul său proces 12 noiembrie–13 decembrie 2007, adică, la închisoare pe viață, fără perioadă de siguranță, o sancțiune penală, care astfel, rămâne definitivă. Între timp însă, pe 8 iulie 2010, el va fi condamnat la un an de 1 închisoare cu executare, într-un alt dosar infracțional (corecțional) pentru deținere și transport a unei arme de prima categorie (fără permis/autorizație), pedeapsă confirmată și în apel pe 11 iulie 2010, după ce pe 23 septembrie 2005, judecătorul de instrucție Gilbert Thiel care a instrumentat dosarul „atacului de la Jandarmeria din Pietrosella” din 6 septembrie 1997 (ocazie cu care a fost furată pistoletul Beretta n°A00199, cu care prefectul Claude Ericnac a fost ucis), îl trimite pe Yvan Colonna în fața Curții cu Jurați de la Paris. El era cercetat penal în dosar pentru „distrugere de bunuri cu substanțe explozive/explozibile, răpire și sechestrare în bandă organizată, furt și violență asupra unui agent de ordine publică–depozitar al autorității publice, toate în relație cu o întreprindere/organizație teroristă”, fapte sancționabile cu închisoarea pe viață. Dar în cursul lunii mai 2006, magistrații Parchetului hotâresc joncțiunea celor două dosare, adică, ale „atacului de la Jandarmeria din Pietrosella” și „asasinatului prefectului Claude Ericnac”, având în vedere „legătura organică” dintre acestea, ceea va avea ca efect judecarea ambelor, simultan, în cadrul procesului lui Yvan Colonna. Cum s-a procedat de altfel, și cu presupușii complici ai lui Yvan Colona, în ambele dosare au fost deja condamnați (în ambele dosare) într-un proces care se va derula (cu puțin timp după interpelarea lui) între 2 iunie–11 iulie 2003 (după o instrucție care a durat peste 3 ani). Cei 2 inculpați „principlali” Pierre Alessandri și Alain Ferrandi vor fi condamnați la închisoare pe viață, ceilalți 6 „secundari” la recluziuni criminale cuprinse între 15 și 30 de ani (maximă îin executare) și alți 2 „periferici”, la 1 an de închisoare cu executare. De remarcat este aici și faptul că la cel de-al 3-le proces al lui Yvan Colonna (în care de altfel, sentința rămâne definitivă, după confirmarea ei de către Curtea de Casație pe 11 iulie 2012) este prima oară în istoria judiciară franceză când o Curte cu Jurați își justifică (motivează) verdictul, conform unei jurisprudențe europene, generată de către o serie de procese infracționale criminale belgiene postbelice. Notă. A se vedea lucrarea „Subiect de teză de doctorat în MASS (Matematici Aplicate în Științe Sociale). Brabantul în haos și sub teroare (integral). „Letopisețul” marii ciminalități belgiene postbelice (inclusiv, a „anilor de plumb”).” Nu pot să nu menționez aici faptul că, este sau nu vorba de o coincidență, pe 16 octombrie 2012, unul dintre avocații lui Yvan Colonna, Antoine Sollacaro, a fost asasinat într-o stație de alimentare cu carburant pe șoseaua Îles Sanguinaires. Totuși, considerându-se nevinovat în dosarul asasinatului prefectului Erignac, ca de altfel și în cel al atacului Jandarmeriei de la Pietrosella (unde urma să fie plasată o bombă artizanală), dar mai ales, convins de faptul că nu ar fi avut parte de procese echitabile pe teritoriuul național (francez), pe 11 ianuarie 2013, Yvan Colonna va sesiza CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) prin intermediul avocatului său „principal” Patrice Spinosi, ceea ce, cel puțin teoretic, ar fi permis revizuirea procesului său, adică, șansa de a fi judecat pentru a 4-a oară în cele două dosar joncționate, în care, întotdeauna, avocații săi au solicitat achitarea lui. Dar șansa nu-i va surâde, din nefericire, acestuia pentru că în verdictul său din 8 decembrie 2016, CEDO consideră că acesta nu poate beneficia de Art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Convenția"–care garantează dreptul la un proces echitabil) și proclamă principiul supremației legii, pe care este construită o societate democratică, precum și rolul primordial al sistemului judiciar în administrarea justiției, detaliat în Art. 47 (Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil: „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege.Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.”) În sfărșit, încarcerat la Centrul Penitenciar Fresnes (departamentul Val de Marne, Métropole du Grand Paris, cea mai mare închisoare din Europa, dată în folosință în 1898 cu o capacitate de 1.700 de locuri și trecut pe lista patrimoniului cultural), după 8 ani de detenție criminală, Yvan Colonna va fi transferat la Toulon (oraș-port la Marea Mediterană, prefectura departamentului Var, numit „Micul Chicago” în timpul activității organizației criminale „French Connexion”), de unde după 1 ani la închisoarea de maximă siguranță (Maison Centrale) din Arles (sediul unor monumente romane și romanice înscrise în anul 1981 pe lista patrimoniului cultural mondial Unesco, sub-prefectură a departamentului Bouches-du-Rhône, în regiunea administrativă PACA-Provence-Alpi-Coasta de Azur) cu scopul de a se „apropia” de familia sa din Corsica (locul de reședință al acestuia). Montaje financiare frauduloase în legătură cu organizația criminală „French Connexion” (Montages financiers frauduleux... Între timp, în cursul anului 2013 (când l-aș fi putut vizita cu scopul de a mă întreține cu el în privința revizuirii procesului său, ca urmare a rezultatelor unor investigații de-ale mele, care aduceau „elemente noi” în dosarul său, dar mai ales în privința nevinovăției sale), datorită unor suspiciuni conform cărora ar planifica o evadare cu explozibil, Colonna (devenit între timp „Icoana naționalismului corsican”) a fost transferat câteva săptămâni la închisoarea din Réau (departamentul Seine et Marne, regiunea pariziană), înainte de a fi readus la Arles, unde pe 22 martie 2022 este agresat (printr-0 sufocare/ștrangulare de lungă durată) în sala de sport de către un fundamentalist radicalizat și jihadist musulman de origine cameruneză, aresta în Afganistan, Franck Elong Abé (în vârstă de 36 de ani, însărcinat cu întreținerea sălii), condamnat la 9 ani de detenție criminală într-un dosar de „asociere de răufăcători în vederea perpetrării de atacuri teroriste”. Internat în regim de urgență la Spitalul regional din Arles, el va fi transferat la spitalul Nord de la Marsilia (din cartierul Notre Dame Limite, aflat în sectorul 15) într-o stare gravă (de comă/moarte cerebrală), unde moare pe 21 martie 2022. Pe 22 martie, colectivitatea teritorială din Corsica, pentru a-și exprima tristețea, anunță coborârea drapelurilor (steagurilor) în bernă, după ce 15 martie după maoi multe zile de violență în care cca 130 de persoane au fost rănite, ministrul de Interne Gérald Darmanin a declarat că guvernul este pregătit să-i acorde insulei chiar și autonomie teritorială. Crearea Frontului de Eliberare Națională Corsican Corse (FLNC) are loc mult mai târziu, în noaptea de 4–5 mai 1976, având ca bază „Fronte paesanu di liberazone di a Corsica” (FPCL) și Ghjustizia paolina (organizație presupusă că ar fi fost o branșă armată a ARC), după ce Corsica ar fi „epuizat”, deja, practic, complet, toate „mijloacele” pentru a deveni independentă pe „cale pașnică”, inclusiv, proiectul Actiunii regionaliste corsicane (ARC), ceea a determinat-o să ia măsuri mult mai radicale. Acesta pare să fi avut ca sursă de „inspirațite” FLN (Frontul Național de Eliberare din Algeria), un partid politic de stânga (de ideologie social–democrată, social– liberală, socialistă, naționalistă algeriană, socialită arabă, naționalistă arabă), fondat de către Krim Belkacem, Mostefa Ben Boulaïd, Larbi Ben M'Hidi, Mohamed Boudiaf, Rabah Bitat și Didouche Mourad, cu cca 1,2 milioane de aderenți) creat special cu scopul de duce (dezlănțui) o luptă politică contra Administrației franceze pentru obținerea independenței (dar și armată cu branșa sa Armata de Eliberare Națională–ALN), fost membru consultativ al Internaționalei Socialiste din 5 februarie 2013 expulzată ca urmare a manifestațiilor din 2019. Ca urmare, „nașterea” (înființarea) acesteia va debuta cu o serie de atentate (cu explozibil și bombe artizanale sau profesionale) și atacuri armate (cu echipament militar de război), având caracter terorist naționalist, mai ales, după conferința de presă de la Couvent Saint-Antoine de la Casabianca („Cunventu Sant'Antone di a Casabianca”) un loc simbolic al Insulei Corsica, unde a fost votată Constituția, iar în 1755, Pascal Paoli a declarat indepența ei), care până în 2011–2012 au continuat fără întrerupere sub o formă mai mult sau mai puțin gravă (aproape zilnic, pentru ca în ultimul deceniu să fie, comparativ, mult mai rare), cu distrugeri materiale (cu bombe plasate în special în imobile administrative, incluusiv, socio-judiciare și polițienești sau direct, în „vehicule capcană”) dar și cu victime omenești (cca 70 de persoane ucise), cu precădere, în timpul nopții, dintre care cele mai semnificative ar fi ar fi din așa numite „Nuit bleue” (Noaptea albastră) și care, în afară de noaptea inființării organizației FLNC (fondată de către Jean-Michel Rossi și Yves Stella, cu peste 1.500 de membri, având ca ideologie naționalismul corsican, „independentismul”, francofobia–ură față de galofobie/ostilitate față de tot ceea ce aparține sau provine de la francezi, anticolonialism, antiimperialism, marxism-leninism și maoism), prin fuziunea dintre PCS, GP și FPCL („U partitu corsu pà u sucialismu”, „Ghjustizia Paolina” și „Frontu paesanu corsu di liberazione”) cu 22 de atentate în diferite cartiere din Corsica, Nisa și Marsilia, sunt cele din noaptea de 31 mai–1 aprilie 1976, la Paris (din nou, cu 22 de atentate) sau din noaptea de 19–20 august 1982, cele mai violente din istoria conflictului dintre Insula Corsica și Franța metropolitană (cu 99 de atentate) sau mult mai recent, cele perpetrate cu un deceniu în urmă, în noaptea de 7–8 decembrie 2012 (21 de atentate), cu precădere, contrara rezidențelor secundare din insulă. (https://youtu.be/5Yh0Ph3ZfjI, https://youtu.be/15i2KqpmyBo).Subliniez aici faptul că în paralel cu FLNC (care, oficial, ar fi „depus armele”, adică ar fi pus capăt luptei armate pe 24 iunie 2014, până când ar fi comis peste 10.000 de atentate, dintre care 4.700 ar fi fost și revendicate) au mai existat și multe alte organizații naționaliste (rivale !) care au militat pentru independența (autonomia) insulei, dar acestea nu au „reușit” să se ridice, din fericire, la nivelul acesteia.În 1999, însă, își face apariția pe lista organizațiilot teroriste naționaliste corsicane și Armata Corsa (activă până în 2001), care ar fi fost fondată de către François Santoni (n.1960, fost șef al FLNC, asasinat pe 17 august 2001) și Jean-Michel Rossi (n.1956, unul dintre fondatorii FLNC, asasinat pe 7 august 2000).În scurta sa activitate (1999–2001), Armata Corsa („în ruptură” cu FLNC) care ar fi comis mai multe atentate și asasinate (cu precădere la Paris și Strasbourg) se opune (categoric) atât revendicărilor politice ale FLNC cât și negocierilor cu Guvernul francez pentru normalizarea situației politice și social–economice în insulă, iar în perioada 2000 – 2001, mai mulți membri ai săi sunt asasinați datorită rivalității dintre organizațiile naționaliste corsicane, dar mai ales ca urmare a implicării în lupta lor armată (naționalistă) a gangului (bandei) de la Brise de mer („Gangul de la Briza de mării”–o grupare criminală de drept comun, armată care activă începând cu sfârșitul anilor 1970, specializată în jafuri armate, spălare de bani, racket și extorcare de fonduri, proxenetism și prostituție, escrocherii financiare–montaje financiare frauduloase, evaziune fiscală, asasinates, administrare de săli de joc - jocuri de noroc ilegale și de hoteluri, restaurante, cluburi de fotbal, etc.) care se compune, în principiu, din 6 „familii (Castelli-Santucci-Mattei-Orsini, Natali și frații Voillemier, respectiv, Guazzelli, Patacchini) cu o serie de legături și cu paradisurile fiscale. Presenza Naziunale, un partid politic reprezentând interesele naționaliste corsicane rezultând ca urmare a scindării partidului A Cuncolta Naziunalista, în 1998 (fonat de cuplul François Santoni și Jean-Michel Rossi) ar fi avut ca branșă armată, Armata Corsa.Alți 2 naționaliști corsicani, foști leaderi ai FLNC–Canal Istoric, ar fi simpatatizat cu 2 membri ai organizațieiu criminale Gang de la Brise de Mer, Charles Pieri cu Francis Mariani și François Santoni cu Richard Casanova (asasinați amândoi, ulterior), ceea ce l-ar fi determinat pe Santoni să părăsească FLNC–Canal Istoric și să fondeze Armata Corsa, ai căror membri ar fi comandidat asasinate membrilor gangului de la Brise de Mer, într-un dosar criminal în care au fost judecați și condamnați Jacques Mariani, fiul lui Francis Mariani și Joseph Menconi (n.1965, specializat în jafuri armate și evadări, condamnat la 12 ani de recluziune de către TGI – Tribunalul de Înaltă Instanță din Grasse în cursul lunii octombrie 2003 pentru un jaf armat de la Saint Laurent din departamentul Var, în timp în noiembrie 2003, condamnarea sa inițială pentru prima sa evadare, la 10 ani de detenție criminală va fi redusă de către Curtea de Apel din Bastia la 6 ani de închisoare, pentru ca în cursul lunii decembrie 2003 să fie din nou condamnat de către Curtea cu Jurați din Bastia la 5 ani de închisoare pentru complicitatea sa la asasinarea unui legionarului la Calvi, la care se va adăga pe 18 decembrie 2008, cea de-a doua condamnare a sa de către Tribunalul Corecțional din Bastia pentru o altă evadare cu ajutorul unei false lansatoare de grenade, pentru ca, în sfârșit, pe 29 septembrie 2020 să fie interpelat pentru rolul său logistic pe care l-ar fi jucat în tentativa de asasinare a lui Guy Orsoni, fiul omului politic corsican Alain Orsoni–care și el la rândul său a făcut obiectul unei tentative de asasinat în 2008 la Ajaccio, pentru care care 6 naționaliști – criminali ai bandei Le Petit Bar, printre care și Stéphane Raybier – considerat instigatorul au fost condamnați la închisoare în 2011). Menționez aici și faptul după punerea în libertate a lui Menconi în 2016 (după 13 ani de recluziune criminală) acesta aderă (oficial sau nu) la „Banda (Gangul) din Micul Bar (Barul Mic)” un grup de criminalite (crimă) organizată corsican (activ în Corsica de Sud) rezultat prin destrămarea bandei lui Jean-Jérôme Colonna (Jean-Baptiste Jérôme/„Jean-Jé”, n.1939, naționalist-independentist, decedat într-un accident de mașină pe p1 1 noiembrie 2006) fără nicio legătură cu Yvan Colonna, specializat în extorcare de fonduri, șantaj și în „protecția” (contra unei taxe importante!) a micilor comercianți. Numele bandei este îmrumutat de la numele localului (cafenelei, berăriei) „Micul Bar” din Ajaccio, al cărui patron era Ange-Marie Michelosi (n.1954 – asasinat pe 8 iulie 2008 pe un teren de golf pe malul de sud al Golfului Ajaccio), locotenet al lui „Jean-Jé”, fratele lui Marie-Jeanne Bozzi (primarul din Grosseto-Prugna-Porticcio) asasinată în 2011, și tatăl lui Ange-Marie Michelosi Jr. (n.1989) condamnat la 2 ani de închisoare pentru deținere de armă de prima categorie[1] (letală) în cadrul dosarului tentativei de asasinat Alain Orsini, nepotul lui Guy Orsoni (asasinat pe 17 iunie 1983). În acest dosar vor avea loc o serie de asasinate în perioada 2008–2012, care sunt atribuite gangului de la Brise de Mer : Richard Casanova (23 aprilie 2008, Porto-Vecchio), Daniel Vittini (6 iulie 2008, Poggio-di-Venaco), Francis Mariani (descoperit mort pe 15 ianuarie 2009, Haute-Corse), Pierre-Marie Santucci (10 februarie 2009, Vescovato), Francis Guazzelli (15 noiembrie 2009), Benoît Grisoni (25 februarie 2010, Monticello), François-Antoine Mattei (22 februarie 2011 Corscia, Haute-Corse, regiunea Niolu), Christian Leoni (28 octombrie 2011, Moriani-Plage), Ange Pietrucci (8 noiembrie 2011, Casalta en Haute-Corse) și Maurice Costa (7 august 2012, Ponte-Leccia en Haute-Corse).Alte victime ale gangului de la Brise de Mer ar fi fost și Dominique Marcelli și Jean-Christophe Marcelli, găsiți ciuruiți de gloanțe pîntr-un vehicul pe 21 august 2001, după câteva zile de la asasinarea lui Santoni.Cu câteva săptămâni mai târziu, sunt asasinați, succesiv, Nicolas Montigny (5 septembrie 2001), Nicolas Gros (26 octombrie 2001), Jean-Jacques Navarra și Pierre Martelli (13 decembrie 2001), toți foști meimbri ai organizației Armata Corsa. În dosarul asasinatelor fraților Marcelli, Jacques Mariani și Joseph Menconi, membri gangului dela Brise de Mer/Briza de Mare au fost judecați de către Tribunalul Créteil în departamentul Val-de-Marne/Métropole du Grand Paris).Conform autorităților polițienești, asasinatele s-ar datora unor reglări de conturi între membri gangului și din 2008 războiului dintre cele două clanuri rezultate ca urmare a scindării acestuia, partea rămasă și „Bande des bergers de Venzolasca" (Banda ciobabilor din Venzolasca), dirijată multă vreme de către Ange-Toussaint Federici („ATF”, figură a marelui banditism din Marsilia și Corsica, condamnat la 30 de ani de recluziune criminală în 2012 pentru un tiplu asasinat pe 4 aprilie 2006 în barul „Des Marronniers” în sectorul 13 la Marsilia: Farid Berrahma/1966-2006, ucis cu 9 gloante ; Radouane Baha în vârstă de 28 de an, ucis cu 3 gloanțe ; Heddie Djendeli, în vârstă de 32 de ani, rănit mortal, decedat în cursul zilei următoare și încarcerat în închisoarea ultrasecurizată din Alençon - Condé-sur-Sarthe în departamentul Orne), ) și din care ar fi făcut parte, printre alții și Jean-François Federici („JFF”, în cavală/fugă între 2012–2015, deținut în Centrul penitenciar de maximă siguranță din Toulon-La Farlède, condamnat tot la 30 de ani de recluziune criminală pentru omicidere voluntară cu premeditare și în bandă organizată, de către cei 2 veri ai săi Jean-Baptiste Mattei și François-Antoine Mattei, în cursul lunii februarie 2011 în contextul unei confruntări între familiile Mattei și Costa în Haute Corse–Corsica de Nord).Din contră, asasinarea lui Christian Leoni (leaderul bandei de la Brise de Mer/Briza de Mare, probabil, asasinul lui Philippe Paoli) în octombrie 2011, a fost revendicată de către FLNC (deci în acest dosar gangul de la Brise de Mer a fost disculpat).Este prima revendicare a FLNC după 1993.Iată aici și o listă cu persoanele assassinate în Corsica.În sfărșit, în anii 2000, chiar dacă numărul atacurilor teroriste se reduce semnificativ în raport cu anii 1970, ostilitățile naționaliștilor insulei față de politica social -economică a Franței în insulă nu încetează și asta în ciuda numeroaselor interpelări, inculpări în dosare infracționale criminale și condamnări ale membrilor ogranizației (clandestine) teroriste criminale FLNC (FLNC-UC și FLNC din 22 Octombrie) care va rezista și va supraviețui, pentru ca pe 22 iulie 2009 (la ora 0605) să comită un atentat cu un vehicul capcană contra unei foste cazărmi a Jandarmeriei din Vescovatu (la cca 30km de Bastia) pe RN(DN) 198.Mai tărziu, pe 1 februarie 2010, FLNC reunificat va comite alte 24 de atentate teroriste naționaliste, iar pe 29 noiembrie 2011, acesta va revendica alte 38 acțiuni clandestine, dintre care 33 contra „speculației imobiliare” și 5 contra statului francez.Pe 9 iulie 2012 FLNC crează un grup dizident (cunoscut și sub numele de „FLNC du 9 juillet”), iar acesta revendică pe 19 decembrie 2012 „noaptea albastră” din noaptea de 7 decembrie (34 de acțiuni teroriste pe întregul teritoriu corsican).Peste 2 ani, pe 25 iunie 2014, acesta anunță că intenționează o demilitarizare și o „iesire progresivă” din clandestinitate.Pe 28 iulie 2016, militanții „FLNC du 22 octobre” vor anunța un triplu mesaj în insulă.Primul, „musulmanilor din Corsica”, cărora solicit să ia o poziție fremă, alături de ei, contra islamismului radical, apoi, „musulmanilor radicalizați” calificați (considerați) „pescarii morții” (cu o filosofie medievală) , cărora le atrag atenția că orice atac contra poporului va genera o „ofensivă” sângeroasă, fără nicio remușcare, iar cel de-al 3-lea contra Statului francez, căruia „îi atrag atenția că acesta trebuie să înceteze să intervină „militarește” în problemele lor interne și să le dea lecții de democrație, pentru că altfel boomerangul aruncat contra lor va reveni pe teritoriul ei național”.

Structurile (Forțele) speciale (de elită) ale Poliției și Jandarmeriei Naționale franceze sunt unități de intervenție (și de luptă armată), echipate cu armament sofisticat (de ultimă generație), special antrenate, care „înlocuiesc” structurile lor „clasice” în gestionarea situațiilor de criză, în special, în domeniul marii criminalități organizate (jafuri armate, kidnapping-luare si sechestrare de ostatici,  atacuri teroriste-atentate sau evenimente care pun în pericol, direct sau indirect, siguranța națională) dar care „colaborează” pentru soluționarea acestora cu toate forțele lor angajate în menținerea și restabilirea ordinii publice. În Franța, de-a lungul istoriei sale, acest tip de „forțe speciale” (sub o formă sau alta) au existat întotdeauna, dar stutul lor oficial este reglementat și definit doar în timpul celei de a V-a Republici Franceze, fondat (în 1958) de către  legendarul comandant istoric „eliberatorul Franței de sub dominația nazistă”, Generalul Charles–André–Joseph–Marie de Gaulle (1890–1970, în functie între 1959–1969), „cel mai ilustru dintre francezi”, conform predecesorului său René Coty (1882–1962) președinte al Franței în timpul cele de a IV-Republici (între 1954–1959). Prima Republică Franceză este regimul politic care a guvernat Franţa între septembrie 1972 şi mai 1804. Este începutul unui nou tip de guvernare în Europa. Pe 21 septembrie 1792, deputaţii Convenţiei, reuniţi pentru prima oară, decid abolirea regalităţii în Franţa. Republica nu a fost (niciodată) oficial proclamată. Pe 25 septembrie 1792, Republica este declarată  „una şi indivizibilă". În timpul Republicii au existat trei forme de guvernări: 21 septembrie 1972–26 octombrie 1795, include şi Perioada Terorii (1793-1794). Între 26 octombrie 1795–9 noiembrie 1799 şi între 10 noiembrie 1799 – 18 mai 1804. A II-a Republică Franceză este regimul politic francez între 24 februarie 1848, data proclamării provizorii a Republicii de la Paris şi 2 decembrie 1851, după lovitura de stat a lui Louis-Napoléon Bonaparte. Acest regim a fost deosebit de original, pe de-o parte pentru că a fost scurt, iar pe de altă parte, pentru că a introdus votul (masculin) universal şi a abolit sclavagismul în coloniliile franceze. A III-a Rebublică Franceză, care va dura aproape un secol, începând cu 4 septembrie 1870, succede celui de-al doilea Imperiu. Este vorba de democraţie parlamentară creată după căderea lui Napleon III, în urma războiului franco-prusac, care supravieţuieşte Primului Război Mondial şi se termină odată cu invazia Franţei de către cel de-Al 3-lea Reich în 1940. Niciun regium nu a adurat aşa de mult după Revoluţia Franceză (5 mai 1789-9 noiembrie 1799). Cea se-a IV-a Rebublica Franceză începe din octombrie 1946 şi se termină în octombrie 1958. Și în sfârșit, a V-a Republică Franceză (în desfășurare și în prezent, fondată de către Charles de Gaulle) debutează pe 4 octombrie 1958 şi este un regim republican „girat” de către Constituţia Franceză din 1958. Este epoca marii construcţii Europene, care debutează cu intrarea în vigoare a  Tratatului de la Roma şi crerea Pieţii Comune (Comunităţii Economice Europene) de la 1 inanuarie 1958. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „„Cele șapte „păcate capitale” ale Turciei și imposibila ei aderare la o Europă „unită” aflată într-o profundă criză de identitate!”]. Iată cei 6 preşedinţi ai Republicii a V-a:  Charles de Gaulle (1959-1969); Georges Pompidou (1969-1974); VGE (Valéry Giscard d’Estaing, 1974-1981); François Mitterrand (1981-1995); Jacques Chirac (1995-2007); Nicolas Sarkozy (2007-2012); François Hollande (2012-2017) şi Emanuel Macron (2017-). [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Cele 7 păcate „capitale” ale unui fost președinte de stat francez. Incursiune în istoria unui „five-year term”, a celei de a V-a Republici, plin de reforme, care a eșuat pe „the green mile” a istoriei Republicii”]. PN (Poliţia Naţională Franceză). Timp de 29 de ani, între 1966-1995 în cadrul PN existau 15 grade repartizate în corpuri active. Efectivul acestuia este de cca 150.000 de persoane, impartiti în două corpuri: a) activii, respectiv b) personal administrativ, tehnic şi ştiinţific. Corpul funcţionarilor activi al PN, însărcinat cu misiuni de securitate, de investigaţie şi de menţinere a ordinii publice este împărţit în patru subdiziuni: Corpul contractualilor (ADS–Adjunct de Securitate, care asistă şi ajută în misiunile lor Corpul de Încadrare şi Aplicaţie); Corpul de Încadrarea şi Aplicaţie („Gardienii păcii”–Funcţionari însărcinaţi cu menţinerea ordinii pe drumul public şi gradaţii); Corpul de Comandă (Ofiţerii de Poliţie); Corpul de Concepţie şi Direcţie (Comisarii de Poliţie). Acest corp de activi al PN numără cca 130.000 de funcţionari de poliţie (cca 89% din afectivul total al PN). Gradele personalului activ al PN sunt următoarele: Corpul de Încadrare şi Aplicaţie (Elev-Gardian al Păcii, Gardian al Păcii Stagiar, Gardian al Păcii, Sub-Brigadier, Brigadier de Poliţie, Major); Corpul de Comandă (Elev-Locotenent de Poliţie, Locotenent de Poliţie stagiar, Locotenent de Poliţie, Căpitan de Poliţie, Comandat de Poliţie (Maior); Corpul de Concepţie şi Direcţie (Comisar de Poliţie, Comisar de Divizie (Şef) de Poliţie); Corpul Înalţilor Funcţionari de Poliţie (Controlor General, Inspector General, Directorul Serviciilor Active); Personalul Tehnic şi Ştiinţific (Agent specialist al PTS-Poliţie Tehnică şi Ştiinţifică, Agent specialist Principal al PST, Tehnician al PST, Tehnician Principal al PST, Tehnician Şef al PST, Inginer al PST, Inginer Principal al PST, Inginer Şef al PST); Personalul Administrativ al Ministerului de Interne în PN (Adjunct Administrativ-AA Clasa 2-a, AA Clasa 1, AA Principal clasa a 2-a, AAP Clasa 1, Secretar Administrativ de Clasa Normală, Secretar Administrativ de Calasă Superioară, Secretar Administrativ de Clasă Excepţională, Ataşat de Administraţie, Ataşat Principal de Administraţie). În anii 80, anual cca 20 de poliţişti erau ucişi la datorie. Începând cu anii 90, numărul a scăzut în medie la jumătate. Rata (medie) de siuncidere la poliţişti este mai mare decât media naţională franceză. PN dispune de echipe de intervenţie de elită RAID (Recherche-Aide-Intervention et Dissuasion) şi GIPN (Groupe d’Intervention de la Police Nationale/Grupul de Intrevenţie a Poliţiei Naţionale), care gestionează situaţiile de criză (kidnapping, atacuri teroriste, etc.), în special de mare risc, în zonele şi regiunile urbane. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Criza de identitate a Poliției Române. Reforma acesteia după modelul european (franco – belgian)”]. RAID s-a remarcat într-o serie de misiuni deosebit de dificile şi complexe care i-au adus celebritatea. Acestea încep cu intervenţia (cu mai puţin de 2 luni după crearea ei) la eliberarea unor ostatici (reţinuţi timp de peste 34 de ore) în Palatul de Justiţie din Nantes. Pe 19 decembrie 1985 (în jurul orei 10h50) Juriul Popular al Departamentului Loire-Atlanrique (Curte cu Juraţi compusă din: 3 magistraţi şi 6 cetăţeni aleşi de pe listele electorale, prezidat de către Dominique Bailhache, avadu-l ca Avocat general al acuzării pe Substitutul de Procuror Philippe Varin) împreună cu 15 studenţi (în total 29 de persoane, printre care şi 3 jurnalişti şi 2 poliţişti), care asistau la procesul lui lui George Courtois (n.1947, autor de hold-upuri de „mărunte”) pentru un jaf comis într-o bancă la Sucé-sur-Erdre (regiunea urbană Nantes) şi ai complicilor săi Patrick Thiolet (n.1958, condamnat pentru prima dată la vârstă de 17 ani pentru furturi din supermarketuri), Yannick Brevet (31 de ani) şi Chrystelle Ménard (28 de ani), pentru asociere de răufăcători şi trafic de obiecte furate, sunt luaţi ostateci de către un prieten intim şi fidel al lui Curtois (de peste 2 ani şi jumătate) Abdel Karim Khalki (n.1950 la Fez, marocan, stabilit în Franţa în 1974 ca muncitor sezonier în construcţii metalice), condamnat pe 19 octombrie 1983 (atunci încă fără cazier judiciar), la 5 ani de închisoare (pentru un hold-up, comis în cursul lunii mai 1982 cu un pistolet de alarmă pentru a-şi aproviziona contul în bancă, descoperit cu 5.000Ffr/cca 1.250€, liberat condiţionat cu cca 20 de zile mai devreme) care declarându-se musulman integrist apropiat mişcării palestiniene a lui Abou Nidal, solicită eliberarea lui Curtois şi Thiolet, pe care îi şi înarmează cu un.357 Magnum, după ce face irupţie în Palatul de Justiţie (înarmat cu o puşcă cu cartuşe de calibrul 8 produse de către Winchester Repeating Arms Company şi cu 6 grnade în vesta sa, un lanţ cu o lungime de 1 m cu lacăte şi mai multe perechi de cătuşe, cu 1 cartuş de ţigări Gitanes şi 1 post mic de radio portabil). După o noapte albă de negocieri dintre RAID si cei 3 răufăcători, o parte din ostatici sunt eliberaţi, dar în dimineaţa zilei de 20 decembrie, încă 14 persoane vor fi sechestrate şi negocierile eşuează. Cei 3 voiau un mijloc de transport la bordul căruia să ajungă, neurmăriţi, în siguranţă, la Aeroportul Nantes–Château Bougon pentru a pleca către o destinaţie neidentificată (Liban, Maroc, etc.), ceea ce vor şi obţine (un Renault Espace) la 15h15, când înconjuraţi de ostatici (legaţi la mâna) dar şi de ei vor pleca la aeroport unde se vor gara la capătul pistei, după ce acesta este evacuat de către PAF (Plolitia Aerului şi Frontierelor). Epuizaţi, (niciunul dintre ei nefiind criminal „profesionist”) şi conştienţi de faptul că RAID  „n-o să-i lase în viaţă”, la ora 20h30, cei 3 vor depune armele şi se vor preda acesteia. Pentru această luare de ostatici şi hold-upurile precedente (nepedepsite), pe 28 februarie 1988, Courtois şi Khalki vor fi condamnaţi la 20 de ani de recluziune criminală, iar Thiolet la 14 ani de recluziune criminală. Curtois, a fost eliberat contionat sub control judiciar de la Maison Centrale (Închisoarea de Maximă Siguranţă) Saint Maur pe 9 octombrie 1997. Timp de 1 ani, respectă regulile liberării condiţionate, după care îşi reia activitatea sa infracţională, comiţând o altă serie de 7 jafuri, find condamnat şi reincarcerat din nou între 2002-2014. În 2015, publică cartea sa (incepta cu mulţi ani în urmă, în închisoare) „Aux marches du palais, mémoires d’un preneur d’otages” (Le Nouvel Attila). Din contră, Khalki, în primăvara anului 1999 era încă în închisoare la Maison Centrale Arles (unde pe 15 martie declanşează şi o greva a foamei). Cca 300 de semnături au fost adunate în favoarea liberării sale condiţionate, fiind scrisă în sprijinul acestuia şi o carte (gen broşură) de către Georges Courtois şi alţi prieteni ai lui Kazrim Khalki („Karim Khalki, n° d’écrou 584 K”, Editura l’Insomniaque, 1999). Acesta ar fi vrut să fie eliberat şi expulzat în Maroc pentru „a-l prinde” încă în viaţă pe tatăl sau grav bolnav, ceea ce se va şi întâmpla, dar numai în 2000. Acolo se va căsători şi îşi va intemeia o familie. În plus, intertine şi astăzi o strânsă legătură cu Curtois (via Internet). În ceea ce îl priveşte pe cele de-al 3-lea „muschetar” Patrick Thiolet, acesta este liberat condiţionat în 1993, însă va fi condamnat din nou (tot) la 14 ani de recluziune criminală în noaptea de 4-5 iunie 1997, pentru un jaf armat la banca Crédit Mutuel din Montagne (regiunea urbană Nantes) comis pe 31 mai 1994 (în timpul libertăţii condiţionate sub control judiciar) împreună cu Franck Parois (30 de ani), condamnat şi acesta la 9 ani de detenţie criminală, ,in acelaşi dosar, pentru complicitate. În final el va fi eliberat din nou în 2006, dar numai după efectuarea integrală a pedepsei. Intervenţia RAID este capitală şi  în anihilarea pe 14 ianuarie 1986 pe strada Doctor Blanche a bandei „Deghgizatilor” (Le gang des postiches, activă între 1981-1986 la Paris), unde această a şi început activitatea criminală (jaful armat) la Banca Crédit Lyonnais, pe 29 septembrie 1981 şi arestarea „rămăşiţelor” acesteia (principalii şefi), pe 13 decembrie 1986 (Jean-Claude Myszka, André Bellaïche, Patrick Geay și Gian Luigi Esposito) într-o vilă pe strade des Pins n°28 la Yerres (regiunea urbană pariziană, Departamentul Essonne) şi recuperarea a cca 300.000Ffr (45.000€-cca 250.000€PPA/pe putere de cumpărare, 5.000 piese de aur, câteva kg de bijuterii şi pietre preţioase. [„A se vedea pentru detalii articolul autorului „Deghizații” lui Mitterrand și victimele lor. Ar fi fost implicați „deghizații” lui François Mitterrand în amenințarea cu moartea și uciderea jurnalistului și criticului literar Jean-Edern Hallier? În căutarea adevărului istoric!”]. DCPJ/PJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012–2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008– 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris–Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie–Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. BRI (Brigăzile de Căutare și Intervenție) sunt unități de anchetă și de intervenție (de eliata) ale DCPJ (Poliția Judiciară), apartinând PN (Poliția Noțională) create în 1964, aflate din 2013  sub direcția lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afară de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Poliție Paris, cea mai veche unitate de intervenție) care depinde direct de DRPJ (Direcția Regională a Poliției Juficiare), restul unităților BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB–Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne și dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispoziția  DRPJ (Diretia regională a Poliției Judiciare) sau DIPJ (Direcția Interregională a Poliției Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Poliției Judiciare) ele colaborează atât cu GIR (Grupurile de Intervenție Regionale) cât și serviciile de securitate publică sau cu cele ale polițiilor străine. BAC (Brigada Anticriminalitate, în numar de cca 300 pe teritoriul national) este  un serviciu al PN  (Politiei Nationale) creata în 1994, apartinând DCSP (Directie Centrale a Securitatii Publice, înfiintata pe 1 februaroe 1968, având un efectiv de cca 66.500 de functionari si director central pe Pascal Lalle/n.1956, în functie din 19 iulie 2012, fost director departamental al securitatii publice la Marsilie/2008–2012). Implantata în 1.713 localitati ale celor 92 departamente metropolitane (cca 5% din teritoriul national, dar cca 51% din populatia Frantei), în 4 departamente-regiuni Outre-Mer (Guadelupa, Martinica, Guyana Franceza si La Réunion), în 2 colectivitati teritoriale Outre-Mer (Noua Caledonia si Polinezia Franceza) si în colectivitatea departamentala Mayotte, începând din 14 septembrie 2009 (conform decretului n°2009-898 din 24 iulie 2009), DCSP, nu mai este prezenta în Métropole du Grand Paris (Paris, Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne), unde securitate publica se afla sub comanda PP (Prefecturii de Politie) Paris. DCRI/DGSI (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii” (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, inlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism). Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie). DGSE (Direcţia Generală a Securităţii Extene), membră a CFR (Comunitatea Franceză de Informaţii), înlocuieşte SDECE (Serviciul de Documentare Externă şi de Contraspionaj creat pe 28 decembrie 1945), prin decretul din 2 aprilie 1982. Aflată sub tutela Ministerului Apărării Naţionale Franceze (în temeiul art. D. 3126-2 din Codul Apărării), ea este serviciul de informaţii externe al Republicii Franceze. Avându-l ca director pe Bernard Émié (n.1958) din 22 iunie 2017 şi fiind sub responsabilitatea Ministrului Armatelor (fostul Minister al Apărării) Florence Parly (n.1963) din 21 iunie 2017, cu un buget anual de cca 650 M€, DGSE dispune de cca 5.200 de angajaţi/salariaţi-funcţionari (dintre care: 1.259 de categoria A, 855 de categori B, 1.308 de categorie C, 558 ofiţeri, 750 subofiţeri şi 17 militari de rang înalt) şi are ca obiectev căutarea şi exploatarea informaţiilor privind securitatea Republicii Franceze, ca de altfel şi detectarea, respectiv, anihilarea activităţilor de spionaj în afară teritoriului naţional contra intereselor franceze. DGSE are în componenţă următoarele 6 servicii: 1. Direcţia generală; 2. Direcţia administrativă; 3. Direcţia Operaţiunilor (printre care şi Serviciul de Acţiune, însărcinată cu operaţiunile clandestine); 4. Direcţia de Informaţii; 5. Direcţia Strategiei; 6. Direcţia Tehnică (care cercetează şi exploatează informaţiile de origine tehnică). GN (Jandarmeria Naţională Franceză) este o forţă armata militară creată în 1791 având misiuni poliţieneşti plasată sub tutela Ministerului de Interne din 1 ianuarie 2009, cu un buget de 8,5Md€, aflată sub direcţia Generalului de Armată Richard Lizurey n.1958, începand din 1 septembrie 2016), fiind însărcinată cu menţinerea ordinii publice în zonele periurbane (zonele dintre aglomeraţiile urbane, ariile metropolitane) spre deosebire de PN care are această misiune în unităţile şi sistemele urbane. Astfel, fiecare dintre cele două corpuri armate au o zonă de responsabilitate, notate corespunzător, cu ZGN pentru Jandarmeria Naţională şi ZPN pentru Poliţia Naţională. Menţionăm că ZGN reprezintă cca 50% din populaţia franceză şi 95% din teritoriul naţional. GN asigură, în principiu, 3 tipuri de misiuni: a) misiuni administrative (menţinerea ordinii publice, asistenţă şi ajutor, circulaţie rutieră, poliţie administrativă); b) misiuni judiciare (căutarea infractorilor, anchete judiciare); c) misiuni militare (poliţie militară, misiuni exterioare); şi are la origine un corp militar fondat în 1337 aflată sub comanda unui Conetabil („Connétable“/Şefului Armatei Regelui). GIGN (Grupul de Intervenţie al Jandarmeriei Naţionale) este o unitate de luptă (intervenţie) de elită a Gandarmeriei Nationale, echivalentul RAID al Poliţiei Naţionale specializată în gestionarea crizelor care intervin în materie de antiterorism, kidnapping (răprire şi sechestrare de persoane/luare de ostatici), arestări cu un risc (foarte) ridicat în cadrul luptei contra crimei organizate („grand banditisme”), în materie de securitate – protecţie (oficialităţi/diplomaţi francezi) în străinătate: Congo-Brazzaville, Republica Centrafricană, Algeria, Coasta de Fildeş, Haiti, Afganistan, Irak, Libia, Mali sau ale unor obiective  ameninţate), respectiv, în cazul revoltelor sau rebeliunii în mediul carceral (inclusiv în centrele de retenţie), cu precădere, în regiunile (ariile) metropolitane (mediul periurban/gări, aeroporturi, porturi, penitenciare, etc.) dar şi în cel rural (localităţi izolate/în cazuri rare, având în vedere faptul că peste 95% din teritoriul francez este urbanizat). Creat (oficial) pe 1 martie 1974 (cu un efectiv de 387 de funcţionari – jandarmi, cu deviza „S’angager pour la vie”/a se angaja pentru viaţă), condus din 30 martie 2017 de către Col. Laurent-Gilles-Marie Phélip (n.1969, al 11-lea şef al GIGN) şi dependent (direct) de DGGJ (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale) aflată sub comanda Generalului de Armata Richard Lizurey (din 1 septembrie 2016), GIGN deşi este activ, în principiu, pe teritoriul naţional, acesta intervine, în egală măsură şi în străinătate în cadrul Forţelor Armate Franceze şi în special, în cadrul misiunilor COS (Comandamentul Operaţiunilor Speciale, creat pe 24 iunie 1992) subordonat CMA (Şeful Statului Major al Armatei) şi autorităţii directe al Preşedintelui Republicii. Crearea acestuia este hotărâtă, după ce la Jocurile Olimpice de la München, 11 membri ai echipei israeline sunt luaţi ostatici (5-6 septembrie 1972/„Masacrul de la München: 11 sportivi israelieni şi un poliţist vest-german, ucişi) de către 8 terorişti (5 ucişi şi 3 capturaţi), care solicitau eliberarea şi transferul în Egipt a 236 de militanţi palestinieni deţinuţi în Israel, precum şi eliberarea a 2 prizonieri germani de extremă stânga încarceraţi în Germania Federală (RFG): Ulrike Marie Meinhof (1934-1976, membră RAF/Rote Armee Fraktion, jurnalist, sociolog şi scriitor, fata reputatului istoric Werner Meinhof/1901-1940, fost profesor la Friedrich-Schiller-Universität Jena, arestată pe 25 iunie 1972 şi condamnată la 8 ani de închisoare pe 29 septembrie 1974, pentru comiterea a mai multor atentate teroriste în periada 1960-1970), respectiv, Bernd Andreas Baader (1943-1977, şeful organizaţiei RAF, implicat în 5 atentate cu bombă în cursul anului 1972, arestat în acelaşi an), care împreună cu companionul sau Gudrun Ensslin (1940-1977, cofondator şi ea al RAF) şi un alt membru al RAF, Jan–Carl Raspe (1944-1977), toţi au făcut obiectul unei sinucideri colective (în închisoare) pe 18 octombrie 1977. Evenimentul succede „Războiului de 6 zile” (5-10 iunie 1967/Israel, Egipt, Sinai) şi Rezoluţiei n°242 din 22 noiembrie 1967 al ONU, conform căreia Israel urma să restituie ţărilor arabe teritoriile cucerite, care la rândul lor erau obligate să recunoască, oficial, Statul Israel. De atunci, practic, palestinienii sunt plasaţi sub ocupaţie israeliană. Ca urmare a evenimentului dramatic de la München, Christian Prouteau (n.1944, ofiţer de Jandarmerie şi prefect) crează pe 1 decembrie 1973, o unitate de intervenţie de elită ECRI (Echipa de Comando Regional de Intervenţie) în cadrul EGM (Escadrila Jandarmeriei Mobile) la Maisons-Alfort (regiunea urbană pariziană), care fuzionează pe 26 aprilie 1974 cu GIGN (creat pe 1 martie 1974) sub comanda acestuia. GIGN va avea 2 subdiviziuni (cu cartierul său general, din 1983, la Satory/Versailles, regiunea urbană pariziană) şi centrul de instrucţie la Frileuse (Beynes): una la Maisons-Alfort, prin asimilarea ECRI (operativă pe teritoriul naţional corespunzând regiunilor militare: 1, 2, 3, respectiv, 6) şi una constituită în cadrul EGM (operativă în regiunile militare 4, 5, 7). Pentru integrarea acestui corp de armată de elită a GN candidatul trebuie fie jandarm şi să aibă mai puţin de 32 de ani. Începând cu 1 septembrie 2007 (la sugestia Preşedintelui Nicolas Sarkozy/2007-2012) are loc o profundă reorganizare al GIGN în 3 forţe operaţionale, „absorbind” GSIGN (Grupul de Securitate al Jandarmeriei Naţionale/creat pe 1 ianuarie 1984, împreună cu EPIGN/Escadrila de Paraşutişti a Jandarmeriei Naţionale/creat în 1971, aflat în subordina GSIGN): Forţa de Intervenţie (vechiul GIGN); Forţa de Observaţie–Căutare, vechiul grup de obserervatie–căutare al EPIGN şi Forţele de Securitate–Protecţie  (membrii secţiei de securitate şi protecţie a EPIGN şi al GSPR (Grupul de Securitate al Preşedenţiei Republicii), o unitate a Poliţiei Naţionale şi a Jandarmeriei Naţionale, aparţinând din punct de vedere administrativ Serviciului de Protecţie (creat pentru prima oară pe 1 martie 1935, reorganizat pe 19 octombrie 1994 sub preşedinţia lui François Mitterrand/1981-1995 şi „reformat” pe 2 octombrie 2013 sub preşedinţia lui François Hollande/2012-2017). GIGN dispune astăzi de un efectiv de 387 de militari (407 în august 2009, înainte ca GN să fie transfertat, din iniţiativa Preşedintelui Nicolas Sarkozy pe 1 septembrie 2009, din subordina Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne) şi de un buget de cca 2 M€ de euro, din care 0,5M€ „cheltuieli de deplasare”, fiind condus de către Colonelul Laurent Phélip (din 30 martie 2017). [A se vedea pentru detalii si articolul autorului „Legi nescrise ale Republicii Franceze. Un „păcat” fatal al unui fost Preșetdinte de Stat francez!”]. SDPJ (Subdirectia Poliţiei Judiciare), este în sânul GN  (Jandarmeria Naţională Franceză) o componentă majoră a DEO (Direcţia Operaţiunilor şi a Muncii) aparţinând DGGN (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale, avându-l ca director general începând din 1 septembrie 2016 pe Generalul de Armată Richard Lizurey/n.1958 care succede Generalului de Armată Denis Favier/n.1959, fost şef al GIGN). SDPJ este compus din 3 birourui: BPJ (Biroul de Poliţie Judiciară), BAC (Biroul Afacerilor Criminale) şi BLAT (Biroul de Lupta Antiteroristă); 4 oficii: OCLDI (Oficiul Central de Luptă contra Delincvenţei Itinerante); OCLTI (Oficiul Central de Luptă contra Muncii Ilegale); OCLAESP (Oficiul Central de Luptă contra prejudiciului adus Mediului Înconjurător şi Sănătăţii Publice); OCLCH (Oficiul Central de Luptă contra Crimelor împotriva Umanităţii, Genocidului şi Crimelor de Război). În sfârşit, SDPJ dispune şi de 2 institute speciale: un IRCGN (Institut de Cercetări Criminale a Jandarmeriei Naţionale), respectiv, un SCRC (Serviciu Central de Informaţii),  amândouă fiind implantate la Pontoise (regiunea urbană pariziană) la sediul general PJGN (Polul Judiciar al Jandarmeriei Naţionale). Aceasta întreţine relaţii strânse cu DCPJ (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare) din cadrul PN (Poliţia Naţională), ca de altfel şi cu SDAO (Subdirectia Anticipării Operaţionale), respectiv, cu BLAT.

Dosarul criminal de infanticid Lhermite (Belgia, Brabantul Valon, 2007), în care Geneviève Lhermitte (n.1996) profitând de absența soțului ei Bouchaib Moqadem (cu ocazia unei deplasări la Marrakech, în Maroc, pentru a-și vizita familia), pe 27 februarie 2007 își ucide din disperare pe cei 5 copii ai săi (prin secționarea beregatei cu un cuțit de bucătărie sustras dintr-un supermarket), în orașul Nivelles (provincia Brabant, regiunea francofonă Valonia), după care tentează o sinucidere, nu este singurul dosar criminal de la sfârșitul deceniului trecut care succede asasinatele din Nivelles (Brabantul Valon) și în care copii și familia fac obiectul unor asasinate macabre, care vor marca profund istoria criminală a spațiului francofon, în general și a Brabantului Valonului Valon, în particular. Acesta este urmat de alte două dosare criminale sinistre în care profilul psihologic al asasinilor a ridicat serioase probeme atât experților–medici însărcinați cu evaluările psihice ale acestora cât și magistraților implicați în dosar care trebuiau să se pronunțe în legătură cu (i)responsabilitatea lor penală. Este vorba de Dosarul criminal de familicid Storme (Bruxelles, 2007), în care Léopold Storme (n.1987, student la Solvay Business School) își ucide părinții și sora pe 16 iunie 2007 în magazinul familial Marolles la Bruxelles (cu 22, 33 și 44 lovituri de cuțit – considerate „numere de înger”), respectiv, de Dosarul criminal de pruncucidere de la Termonde (Flandra Orientală/de Est, 2009) în care Kim De Gelder (n.1987) introducându-se în creșa Fabeltjesland (aflată în centrul orașului Saint-Gilles-Lez-Termonde), pe 23 ianuarie 2009, va ucide 2 bebeluși (Léon și Korneel, cu vârstele de 6 luni, respectiv, de 9 luni) și o „infirmieră puericultor” (Marita Blindeman, în vârstă de 54 de ani), după ce pe 16 ianuarie 2009, el ar fi ucis la Vrasene și o altă persoană (Elza Van Raemdonck, în vârstă de 73 de ani). În primul dintre aceste doare criminale ieșite din comun, Léopold Storme (originar din Tournai–regiunea Valonia, provincia Hainaut, în vârstă de 19 ani) își ucide părinții și sora sa în magzinul familial din Marolles la Bruxelles. El era student la SBS–EM (Solvay Brussels School of Economics and Management), facultatea de economie și de gestiune a ULB (Universitatea Liberă din Bruxelles), în urma fuziunii (în 2008) dintre Școala de comerț a ULB, fondată de către în 1903 de către chimistul și industriașul belgian Ernest Solvay (1838–1922), creatorului grupului de chimie belgian Solvay (care are cca 30.000 de membri în cca 400 de institușii, în 50 de țări) și departamentul de economie al ULB, fondat în 1899 cu ajutorul unor fonduri obținute de la Ernest Solvay (care este și inițiatorul celebrelor Congrese Solvay, la care, în 1911, au fost prezenți 11 laureați ai premiului Nobel și numeroși oameni de știință prestigioși, printre care și Marie Curie, Albert Einstein, Paul Langevin, Max Planck, Ernest Rutherford, Henri Poincaré și ducele Maurice de Broglie). Clasată pe locul 57 în topul șscolilor comerciale și de afaceri europene, este evident faptul că, asasinul dispunea, cu certitudine de calități intelectuale deosebite, ceea ce nu este cazul într-o mare majoritate de cazuri în dosare criminale de această natură. Cele 3 victime ale sale, tatăl său François–Xavier Storme (în vârstă de 48 de ani), mama sa Caroline Van Oost (în vârstă de 48 de ani) și sora sa Carlouchka (în vârstă de 22 de ani) au fost înjughiate cu bestialitate și sadism, cu 22, 33 și 44 lovituri de cuțit, cadavrele lor fiind descoperite în cursul zilei următore, adică, pe 17 iunie 2007. Este de remarcat, în primul rând, șirul aritmetic „sobru” al loviturilor de cuțit (cu rația r = 11) dar și faptui că asasinul, arestat a doa zi după triplul asasinat (familicid) după o asemenea faptă ar fi încercat să se sustragă răspunderii penale, motiv pentru care, în timpul audierii sale (în timpul arestului său) încerca să-și justifice, de manieră mai mult decât confuză, rânile de mâini cu „povești de adormit copii” (cădere de bicicletă, automutilare, agresat ăn magazinul familial de către necunoscuți–cagulați, accident de circulație–în transportul feroviar, etc.). În versunea „finală” a depozițiilor sale, până la urmă, se consideră și el o vitimă, dar un supraviețuitor. O problemă care, după părerea mea, nu a fost exploatată, este șirul „aropape” aritmetic al loviturilor de cuțit aplicate victimelor (sau chiar, perfect aritmetic, dacă ținem cont de faptul că una dintre rănile tatălui agresorului era aplică doar suplimentar, fără ca aceasta să fi avut caracter letal). De ce acest sinistru tip de șir (nn)n≥1, cu rația r=11 a stat la baza numărului loviturilor (înjunghierilor) sale cu cuțitul ? De ce nu a pornit el cu primul său termen general, 11 (doar, 11 lovituri de cuțit ar fi fost suficiente pentru un asasinat), în loc de 22, cel de-al 2-lea termen al șirului și de ce l-a „desfășurat” crescător, începând că tatăl său (22 de lovituri), continuând cu mama sa (33 de lovituri) și terminând, în sfârșit, cu sora sa (44 de lovituri) ? În sfârșit, cel de-al 2-lea dosar criminal, cel de la Termonde, este, simultan, pe de o parte, un dosar criminal de dublă pruncucidere, iar pe de altă parte, un dublu asasinat, comis de către Kim De Gelder (n.1987) pe 23 ianuarie 2009. Pruncuciderea are loc într-o creșă în centrul orașului, Fabeltjesland (aflată în centrul orașului Saint-Gilles-Lez-Termonde), în care asasinul se introduce, oarecum, prin efracție, în timpul nopții, ocazie cu care o va ucide pe „infirmieră puericultor” Marita Blindeman (în vârstă de 54 de ani) după ce o somează, spunându-i „rămâneți calmă, acesta este un atac”. Asasinarea ei va fi urmată de o dubla pruncucidere, în care 2 bebeluși (Léon Garcia-Arbesu și Korneel Vermeir, cu vârstele de 6 luni, respectiv, de 9 luni) vor fi masacrați și o duzină de bebeluși vor fi răniți. Kim De Gelder se justifica la proces: „am panicat și ei se afau în calea mea la ieșirea din imobil”. Învestigații efctuate în dosar (instrument de către judecăturul de instrucție Evi Muylaert și Paul De Bruecker), ulterior, îl vor încrimina pe Kim și într-un alt dosar criminal, în care este ucisă cu sânge rece (cu 17 lovituri de cuțit, dintre care mai multe letale) pe 16 ianuarie 2009 și pensionara Elza Van Raemdonck (în vârstă de 73 de ani), la domicilul său din Galgstraat, la Vrasene (în proximitatea Beveren), care i-ar fi dat voie să pentreze în locuința ei. Magistratul instructor, care la început bănuia soțul acesteia Jozef Heyrman (în vărstă de 76 de ani), avea dificultăți în a admite că acesta din urmă, la vârsta lui ar fi fost capabil de o asemenea cruzime și violență. Conform documenteleor din dosarul de instrucție, confirmat și de către avocatul inculpatului, Jaak Haentjes, bătâna ar fi fost o victimă colaterală, pentru că Kim s-a introdus la ea cu scopul de a-i ucide vecinii (pe toți, fără excepție – familia Van Der Westerlaken, ca și în creșă), pe care ar fi fost „foarte supărat”. Interpelat în ziua comiterii actelor sale criminale, procesul său va debuta pe 22 februarie 2013 în fața Curții cu Jurați de la Gand (Gent–oraș neerlandofon capitala provinciei Flandra de Orientală/de Est, regiunea Flandra), prezidată de către Koen Defoort, avându-l ca avocat general (Ministerul Public) pe Yves Van Den Berge – substitut al procurorului din Gand, pentru ca pe 22 martie 2013 (cu întrerupere) Kim de Gelder să fie condamnat în verdictul său anunțat la ora 16h30 (fără circumstanțe atenuante), la închisoare pe viață, „în ciuda faptului că și-a cerut scuze în public rudelor victimelor sale”, cu mențiunea că „nu-și poate explica gestul” cu unmprofund regret, după audierea a 170 de martori. Este vorba de 4 asasinate și alte 25 de tentative de asasinat (contra tuturor cele 22 ființe aflate în creșă în momentul atacului, bebeluși și ingrijitori – aduulți), respectiv, alte 3, în ziua de 14 ianuarie, când a ucis-o pe Elza Van Raemdonck. Consituirea Curții cu Jurați (Juriul Popular – compus dintre 12 jurați, dintre aleși de pe listele electorale) a debutat pe 9 februarie 2013 iar lista candidaților conținea 180 de nume. Koen Defoort (consilier la Curtea de Apel de la Gand), președintele Curții, era asistat de către Marleen Ramboer și Hans De Waele (judecători de primî instană la Gand). Ca medici legiști–experți au fost audiați, în dosar, în fața Curții, Marc De Leeuw și Werner Jacobs. Părinții lui Kim De Gelder, Nic și Katia, nu puteau asista la ședințele procesului înainte de mărturia lor pe 14 martie. Conform documentelor de instrucție (confuze și nu rareori, incoerente), Kim susține că atunci când ar fi intrat în creșă (cu cuțitul ascuns în spale său) el avea de gînd să-i ucidă pe toți, toată lumea (angajați, copii) dar în interior s-ar fi răzgândit. Întrebat de către președintele Koen Defoort dacă în momentul asasinatelor desfășura sau nu o activitate ucrativî, Kim a declarat „nu știu, nu sunt sigur, la această întrebare nu am un răspuns”, nu fără să adauge ulterior, într-un alt context că „nici nu prea mai contează, pentru că actualmente eu sunt convins că sunt mai inteligent decât voi”! În urma percheziției la domiciliul lui Km (adept al filmelor cu personje psihopate, ca Hannibal Lecter, Jokerul, etc.), conform avocaților părții vătămate (civile) Michael Verstraeten și Jef Vermassen (agentul de poliție Pasqinely Raes ar fi găsit o cantitate importantă de combustibil (bnzină) pe care, după părerea lui (având în vedere și alte materiale artizanale de care dispunea inculpatul) acesta din urmă voia să utilizeze și în alte institușii cu caracter medical sub formă de „cckteil molotov”, cu atât mai mult cu acesta nici n-ar fi negat că ar fi avut intenția ca după creșa Fabeltjesland să comită și alte atacuri (printre care la prințului Laurent la Tervuren, o altă creșă, un cabinet medical din Harelbeke, o casă de bătrâni din localitate, spitale, școala de poliție, etc.).

În căutarea adevărului istoric, în celebrul dosar criminal, neelucidat, al bandei din Nivelles (Brabant), am avut ocazia să studiez o serie de (alte) dosare criminale, de mare anvergură, care îl succed pe acesta, dintre care unele au fost soluționate, iar altele nu. Și care, ca de altfel, ca și dosarul Cools sau Brabant, așteptă soluții, motiv pentru care Ministerul Justiției a decis prelungirea prescrierii acestora cu un deceniu. În vasta mea lucrare de aici (cca 100 de pagini), prezint cu detalii, pe baza unui sistem axiomatic logico - deuctiv, carențele unui sistem judiciar inchizitorial belgian moștenit de la Napoleon (via Franța), aflat în pragul unui colaps cronic. Dosarul criminal „Marc și Cori(n)ne” (1992), în care cuplul de îndrăgostiți format din Marc Kistemann (în vîrstă de 21 de ani) și Cori(n)ne Malmendier (în vârstă de 17 ani), iar, ulterior, Lucien Schmitz (în vârstă de 36 de ani–ucis cu 13 lovituri de cuțit, soția căruia, Marianne, este violată) sunt asasinați în cursul lunii iulie 1992, de către cei 2T (Thierry Muselle–în vârstă de 33 ans și Thierry Bourgard–în vârstă de 24 de ani), originari Plombières (comună francofonă din regiunea Valonia formată din localitățile Gemmenich, Hombourg, Montzen, Moresnet și Sippenaeken). Cadavrele lor sunt descoperite pe 22 iulie 1992 în pădurea Lierneux (comună francofonă din regiunea Valonia, formată din localitățile Lierneux, Arbrefontaine, Bra, Trou de Bra, Grand Heid, Reharmont, Sur le Thiers, Derrière le Thiers, Les Villettes, Erria, Pont de Villettes, Florêt, La Chapelle, Odrimont, Jevigné, Verleumont, Hierlot, Petit-Sart și Grand-Sart). Conform expertizei medico–legale, cuplul ar fi fost ucis pe 14 iulie. Cei 2T (Thierry) ar mai fi comis și violuri (în regiune) în perioada 11–16 iulie. Identificați, arestați (Muselle–pe 19 iulie, iar în proximitatea domicilului său, iar Bourgard în cursul zilei următoare) și încarcerați în detetenție provizorie pe 23 iulie 1992 și condamnați la moarte de către Juriul Popular (Curte cu Jurați) de la Liège, pe 18 decembrie 1995, Curtea de Casație va anula (casa) sentința (din cauza unor vicii de procedură), pe 9 mai 1996, ceea ce va genera un al 2-lea proces, care va debuta pe 18 noiembrie 1996, în fața Curții cu Jurați de la Arlon al provinciei Luxemburg (comună din regiunea Valonia, la frontiera cu Luxemburg, formată din localitățile Arlon, Autelbas, Bonnert, Guirsch, Heinsch și Toernich) și care, în verdictul său din 13 decembrie 1996 îi condamnă pe cei doi criminali Muselle și Bourgard la muncă silnică pe viată. Merită de remarcat aici și fapul că înainte de a fi interpelați, cei 2 din urmă, erau recidiviști și ar mai fi fost condamnați și încarcerați, tot pentru viol și crimă, iar în luna iulie 1992, Thierry Muselle (condamnat la 10 ani de detenție criminală în 1984 pentru violul și asasinarea unei adolescente ăn vărsta de 16 ani) a fost în libertate condișionată sub control judiciar, iar Thierry Bourgard (condamnat la 10 ani de detenție criminală pentru viol și tortură) „în concediu penitenciar” (după 3 ani efectați din pedeapsă). Bourgard și-a recunoscut faptele care i-au fost reproșate, mai puțin asaniarea cuplului Marc et Cori(n)ne. Din contă, Muselle a negat orice implicare a sa în asanite și violuri. Ca urmmare a acestor evenimente dramatice, tatăl lui Cori(n)ne, Jean-Pierre Malmendier (1949–2011, om politic belgian), membru al partidului MR (Mișcarea Reformatoare, de inspirație liberală, prezentă în Belgia francofonă), împreună cu tatăl lui Marc, François Kistemann, vor depune, pe 4 decembrie 1992, la Parlamentul belgian, o petiție (semnată de către 259.445 de persoane), pentru reformarea sistemului carceral și „severizarea” punerii în libertate a recidiviștilor în materie criminală, conmdamnați, în special, pentru crime sexuale și crime de sânge. În ceea ce îi privește pe 2 criminali, detenția lui Thierry Muselle va fi prelungită de către TAP (Tribunalul de Aplicare si Amenajare a Pedepsei) de la Arlon, cu puțin timp înainte de acordarea libertății conditionate sub control judiciar acestuia (pe 20 aprilie 2010), după examinarea cererii de caătre Curtea Criminală pe 5 aprilie, ca urmare a unei tentative de asasinat (prin ștrangulare) în noaptea de 30–31 martie 2010 asupra unui deținut (cu care împărțea celula de numai 2 zile) în închisoarea Lantin, pentru care, pe 20 iulie 2011, el va fi condamnat la 20 de luni de închisoare, confirmat în Apel și pe 15 februarie 2012. Conform investigațiilor mele, gestul lui Muselle este explcabil, pentru că în cei 18 ani de detenție (1992–2010) el ar fi stat singur în celula sa, pentru că ar fi refuztat, întotdeauna, un „colocatar”, iar această doleanță a lui ar fi fost până atunci, oarecum, respectată, cu toate că alte 4 tentative de acest gen, în trecut ar fi eșuat. Mă întreb dacă n-ar fi fost un pretext, din partea autoritîților carcerale (administrației penitenciare), pentru a-i refuza eliberarea condiționată, asupra cărei urma să statueze TAB în luna aprile cu un aviz favorabil din partea celor care l-au examinat. Este foarte probabil că rudele victimelor s-ar fi opus eliberării sale condiționate (care sunt consultate în asemenea situații), iar administrația penitenciarului ar fi găsit pretextul pentru a nu-l elibera. Cu atăt mai mult cu cât Jean-Pierre Malmendier, tatăl lui Corin(n)e l-a și „vizitat” (întîlnit) pe acesta pentru a-i cere explicatii, cu puțin timp înainte de a muri din cauza unui stop cardio - respirator în 2011. El își va tenta din nou norocul în 2013, dar din păcate, fără succes! Până la urmă, moare, din cauze naturale, cel puțin oficial (datorită unei supradoze de heroină–conform surselor mele) în noaptea de 31 martie – 1 aprilie 2015 în închisoarea din Huy (oraș francofon din regiunea Valonia situat pe cursul fluviului Meuse, formată din localitățile Huy, Ben-Ahin, Tihange și Neuville-sous-Huy), la vârsta de 55 de ani, în timp ce Thierry Bourgard, încarcerat și el, pe 5 decembrie 2019. În cursul lunii viitoare (augut 1992), vor debuta alte două dosare criminale belgiene sordide. Dosarul criminal Patrick Derochette (1992), în care pe 5 august, o fetiță Loubna Benaïssa (în vărstâ de 9 ani), dispare fără urmă la Ixelles (una din cele 19 comune din Regiunea Capitalei Bruxelles situată în partea de sud-est a aglomerației Bruxelles, învecinându-se cu localitățile Bruxelles, Etterbeek, Forest, Auderghem, Uccle, Saint-Gilles și Watermael-Boitsfort). Criminalul, care a și violat-o înainte de a o ucide și a-i ascunde corpul în pivnița stației de benzină–Service auto (a părinților săi) a fost identificat, tardiv (datorită indiferenței și a multor erori comise de către cei implicați în dosar), peste 4 ani și jumătate (cu ocazia investigațiilor dezlănțuite în dosarul pedocriminal Dutroux) pe 5 martie 1997, de către o celulă de anchetatori de la Neufchâteau, în persoana lui Patrick Derochette (în vârstă de 28 de ani, recidivist, condamnat, deja, în 1984, pentru infracțiuni sexuale), care lucra ca mecanic auto–pompist la benzinăria Q8 (împreună cu tatăl său) aflată la colțul străzii Wéry cu șoseaua Couronne din Ixelles. (A se vedea pentru dealii lucrările autorului Ce s-a întâmplat cu Estelle Mouzin? Dezvăluirile pedofilului–violator și serial...În exclusivitate absolută: Subiect de teză de doctorat. Crime sexuale. Dispariții misterioase. Nebuloasa...). În ziua dramei, Loubna Benaïssa (de origine magrebină) și sora sa Nabela intră într-un magazin alimentar Aldi de pe Goffart din Ixelles (nu departe de domiciliul lor pe strada pentru a face niște cumpărături, dar, din păcate, uită să cumpere iaurt, motiv pentru care după revenirea acasă, mama lor o trimite pe Loubna înapoi după iaurt. De atunci, ea n-a mai fost văzută niciodată. Merită subliniat aici faptul că ancheta a fost neglijată (voit sau nu!) încă de la început, pentru că magistratul instructor (judecătorul de instrucție) pentru a demara ancheta nu a fost numit în dosar decât după 6 zile de la dispariția fetiței (care, practic, nu va trece la studiul dosarului decăt peste 16 zile) ori, după cum știm, primele zile în cazul unei dispariții sunt determinante. Apoi, anchetatorii din Ixelles, în paralel cu pista lui Patrick Derochette s-ar mai fi risipt și în alte două piste (pe care nu le mai menționez pentru că au fost abandonate din lipsă de probe materiale), probail, pentru faptul că mecanicul auto–pompist, ar fi furnizat un alibi solid, afirmând că în timpul comiterii crimei, între orle 11h30 – 13h30 ar fi luatm masa de prânz cu fratele său. Cadavrul victimei descoperit pe 5 martie 1997 în pivnița benzinăriei (demolată în 2001) a fost ascuns într-o cutie metalică, oarecum, întâmplător, cu ocazia unei vaste percheziții în dosarul Dutroux care va debuta în cursul lunii septembrie 1996. Pe 8 martie 1997, o ceremonie funerară va fi organizată în memoria ei la marea moschee de la Bruxelles, de unde corpul ei va fi transportat în Maroc pentru a fi înmormântat la Tanger, de unde familia ei este originară Arestat pe 7 martie 1997, Patrick Derochette (atunci în vârstă de 33 de ani) recunoaște „parțial” faptele care îi sunt reproșate, adică, numai violul comis asupta fetiței. Cu această ocazie sunt descoperite și victimele lui Dutroux, în viață, Laetitia și Sabine, care vor fi eliberate, dar și cadavrele lui Julie și Melissa. Ancheta va fi relutată de la început, după transferul dosarului de la Parchetul de la Bruxelles la cel din Neufchâteau, odată cu căutarea victimelor lui Duroux. Atunci intră în vizorul anchetatorilor 2 bărbați, condamnați deja pentru viol asupra minorilor, care locuiau în zona magaziunului unde Loubna s-a întors pentru a cumpăra iaurt. Unul dintre ei, un algerian (pe care nu-l nominalizăm pentru că a fost disculpat în dosar) era în Algeria atunci când evenimentul dramatic are loc, iar celălalt, Patrick Derochette, a declarat că ar fi luat masa de prânz cu fratele său, ceea ce, atunci, îl disculpă, cu toate că acesta a fost recunoscut vinovat într-un dosar criminal, dar „infracționalizat” (practică aplicată, în special în cazul „primarilor”–inculpați pentru prima oară), de atentat la pudoare în cazul a 2 băieți (cu vârstele de 9 și 13 ani) în perioada 1982–1984. Pe 13 iunie 1984, ca urmare a unor expertize psihiatrice, conform deciziei TCB (Tribunalul Corecțional Bruxelles) Patrick Derochette este declarat iresponsabil penal, spitalizat, dar după 50 de zile, este „lăsat la vatră”, adică, să plece acasă! Începând cu 4 martie 1999 (după o perioadă de observație în anexa psihiatrică a închisorii Forest) acesta va fi internat în QHS (Cartier de Maximă Securitate) al EDS (Eablissement de Défense Sociale) „Les Marroniers” de la Tournai (oraș francofon din regiunea Valonia), cu o capacitate de 350 de locuri, rezervat persoanelor cu probleme psihice grave (iresponsabili penali). Notă. În Belgia, Legea Défense Sociale (Apărarea socială) din 1930, modificată prin legea din 1 iulie 1964 instituie două măsuri specifice (conform art.71 din Codul Penal Belgian) autorului atins (bolnav) de „demență” (o categorie largă de boli cerebrale care cauzează o scădere pe termen lung și adesea graduală a memoriei și a capacității de a gândi, având ca simptome problemele emoționale, dificultățile de comunicare, scăderea voinței și forma comună Boala Alzheimer–între 50% și 70 % din cazuri, demența vasculară–cca 25%, demența cu corpi Lewy–cca 15% și demență fronto-temporală–Boala Pick), „aflat, din punct de vedere juridico–medical, într-o stare gravă de dezechilibru mintal (sau de debilitate mintală) care nu-i permite acestuia să-și controleze acțiunile.” Prima măsură constă în punerea sub observație a acestei personae într-o anexă psihiatrică a unei închisori, iar cea de-a doa măsură, plasarea lui, pe termen nelimitat, într-un EDS, conceput cu acest scop. Conform unor investigații aprofundate, dintre cei 229 de pacienți internați (atunci), la EDS Tournai, cca 48,8% ar fi comis infracțiuni cu caracter sexual (viol, tentativă de viol, atentat la pudoare, exhibiționism, etc.) iar valoarea media a IQ a acestora ar fi fost 71,4, adică mult sub limita inferoară a mediei populației centrată pe 100 (în vecinătatea 80–120), conform curbei (clopotului) lui Gauss. În plus, 33,2% din ei nu prezentau nuciun fel de trulburări psihice (psihiatrice), iar din restul (dintre cei cu tulburări psihice), cca 37,4% aveau simptome de tulburări psihotice (cu precădere, schizofrenie sau schizofrenie paranoidă), dar 26,8% nu prezentau nici măcar tulburări de personalitate (constatat la majoritatea persoanelor care suferă de tulburări psihotice), adică, cca ½ din totalul care erau diagnosticați cu această maladie (57,3%), iar 37,9% erau clasați persoane cu tulburări de personalitate antisociale. [A se vedea pentru detalii articolul autorului M’s („Mensanii”) lui Roland Berril!]. În sfârșit, Patrick Derochette moare (din cauze naturale) pe 14 decembrie 2016 (la vârsta de 52 de ani), după ce pe 14 iunie 2015, ca urmare a unei agresiuni fizice grave (care nu ar fi avut nicio legătură cu moartea lui Loubna Benaïssa), cu ocazia unei altercații, acesta intră într-o comă profundă la Clinica Notre-Dame de la Tournai, unde este transportat în regim de urgență. Ca urmare a unor complicații, el va fi adus pe 14 decembrie, în jurul orei 22h00, la Serviciul de urgență al CHWP (Centre Hospitalier de Wallonie Picarde–Centrul Spitalicesc al Valoniei Picard), dar, puțin înainte de ora 23h00, el este victima unui stop cardio–respirator. Dosarul criminal care urmează celor două (mai sus menționate) în vara anului 1992 („Marc et Cori(n)ne”, respectiv, „Loubna Benaïssa–Patrick Derochette”) este Dosarul criminal al „nebunului de la Mouscron” (oraș francofon din regiunea Valonia), în care criminalul Arnaud Degezelle (adolescent în abandon școlar, în vârstă de 17 ani, singuratic, „monstrul care nu si-a regretat niciodată actele sale criminale”), în ziua de 12 august 1992, la Mouscron, o rănește grav (în spate) cu un foc de armă (revolver de calibrul 7.65) pe Carine Moerman (în vârstă de 25 de ani), îl lucide pe stradă, pe 24 august, cu un glont în ceafă, pe David Matton (în vârstă de 16 ani), iar pe 11 septembrie, într-un imobil de pe strada Pèlerins, o rănește grav (cu un glont în zona lombară) pe Nathalie Vanbraekel (în vârstă de 19 ani) prin ușa camerei în care aceasta se ascundea împreună cu mama sa (Thérèse Pollet), după ce în noaptea de 9–10 septembrie, tentativa sa de asasinat contra lui Éric Delemme (în timp ce acesta penetra cu vehiculul său în garaj), eșuază. Condamnat pe 25 noiembrie 1993 de către Juriul Popular (Curtea cu Jurați) a provinciei Hainaut la închisoare pe viață pentru un asasinat și 4 tentative de asasinat, Arnaud Degezelle („Fantomas”, „ucigașul nebun din Mouscron ”, atunci în vărstă de 18 ani), care își alegea victimele la întâmplare (și care ar fi recunoscut că dacă n-ar fi fost arestat la timp ar fi ucis mai multe persoane !), moare ca urmare a unui consum excesiv de droguri (supradosă–overdose de herionă), pe 8 decembrie 2012, în patul său, într-o celulă a închisorii din Andenne (oraș francofon în pregiunea Valonia, în provincia Hainaut, situat pe malul frluviului Meuse, formată din localitățile Andenne, Baronville, Coutisse, Landenne, Maizeret, Namêche, Sclayn, Seilles, Thon-Samson și Vezin–învecinându-se cu localitățile Fernelmont, Héron, Huy, Namur, Gesves și Ohey). Conform investigațiilor mele, Arnaud Degezelle (care ar fi fost terifiant în timpul procesului și ar fi „râs în nas” magistraților și juraților–în timp ce mama sa ar fi izbucnit în plâns) ar fi fost înscris în 2010 (prin intermediul unui juriu de învățământ universitar al Comunității franceze) în anul doi la Departamentul (Facultatea) de Matematică a Universității Namur (la forma de învățământ „la distanță”), unde profesorii săi îl considerau „distant, rigid (autoritar) dar foarte implicat în cursurile sale”, iar, conform directorului departamentului Anne Lemaître, care l-a întâlnit de mai multe ori, „acest băiat nu era nici simpatic si nici agreabil”, iar trecutul său n-a avut, absolut, nicio legătură cu misiunea noastră de educație. În cadrul întrevedrilor noastre noi nu am abordat decât, strict, probleme legate de organizarea cursurilor ”. Nici Marcel Rémon, vicerectorul (prorectotul) universității, care ar fi avut un rol important în admiterea lui (mai ales, pentru a-i da o șansă), care l-a întâlnit o singură dată afirma într-un proces verabal că „Aranaud era rezervat, tăcut și nu era ușor de comunicat cu el”. Cu puțin timp înainte de decesul său (neprevăzut), acesta ar fi trimis o scrisoare lui Anne Lemaître (legat tot de cursurile sale), în care fîcea cunoscut acesteia că el nu mai suporta că era descurajat și sabotat în activitatea sa de studiu și că îi părea rău că, crează probleme universității. Se pare că singurul lucru care l-ar fi deranjat (avîn în vederefaptul că ar fi recunoscut fără niciun fel de obiecții atât asasinatul cât și cele 4 tentative de asasinat) ar fi fost verdictul de „muncă silnică pe viață” (maximă, având în vedere vârsta sa fragedă–după o deliberare a juriului de numai ½ h) pronunțat de către Jean-Claude Lacroix, președintele juriului la proces (având ca avocat general pe Luc Van Ausloos) o expresie care îi părea depășită, în loc de care ar fi preferat-o, poate, pe cea modernă, de „închisoare pe viață”! Mi s-a părut însă intersant schimbul de replici înainte de pronunțarea verdictului. Întrebându-l Lacroix, „ce ați face, deci, în libertate ?”, Arnaud Degezelle (apărat de către avocatul Gérard Rivière) i-a răspuns, sec, acestuia: „cum nu este cazul, nu (mai) are niciun rost să vorbim…” Din nou Lacroix: „Vă gândiți din când în când la David Matton (tânărul de 16 ani pe care l-a ucis)? Ce ați vrea să-i spuneți familiei acestuia?” Din nou, răspunsul lui Arnaud este jalnic: „Ce ați vrea să-i spun?” În sfârșit, până la debutul celebrului dosar criminal Dutroux (1995–1996), justiția belgiană va cunoaște alte două dosare criminale de mare anvergură, care au rămas, de-a lungul timpului, nesoluționate, ca de altfel și dosarele criminale „Asasinatele din Brabant” și „Asainarea lui Cools”. Este vorba de dosarul criminal „Decupastorul din Mons” (Hainaut, 1993 - 1998) și „Dispaiția lui Kim și Ken Heyrman” (Anvers, 1994) A se vedea pentru detalii articolul...

Pe 24 ianuarie 2017, a început, în fata Camerei Coretionale a Curții de Apel Paris (Tribunalul de Înalta Instanță-Camera Corecțională) cel de-al 3-lea proces al exploziei „Gemenilor" de la Toulouse (Uzina AZF/Azot Fertilizant, specializată în sintetizarea amoniacului) pe 21 septembrie 2001 (după numai 10 zile de la atacurile teroriste islamiste din SUA-pe 11 septembrie 2001) una dintre cele mai mari catastrofe (tragedii) industriale din întreagă istorie a Frântei (și cea de-a 2-a în Europa, după explozia centralei atomoelerctrice de la Cernobîl-pe 26 aprilie 1986), dosarul căruia (cca 109 volume/53.820 de pagini) l-am urmărit de aproape pe tot parcursul instrumentării lui (inclusiv la celelate 2 procese anterioare, cel din perioada 23 februarie-30 iunuie 2009, în Prima instanță, respectiv, cel din perioada pe 24 septembrie 2012, în Apel) timp de peste 7 ani, în care mai multe anchete lansate de către INVS (Institutul National pentru Controlul Sanitar) ar fi pus în evidență faptul că dintre cele cca 25.000 de persoane afectate într-un fel sau altul (direct sau indirect) de suflul exploziei, cca ¼ aflate la mai puțin de 1.700 de m de explozie ar fi fost rănite, cca 1/3 dintre ele, în cursul lunilor următoare, ar fi fost obligate (nevoite) să consulte un medic generalist,cca 1/10, ar fi fost spitalizate de urgenta și cca 1/100, chiar și din zonele îndepărtate, ar fi fost traumatizate fizic (cca 41,4% cu probleme auditive) sau psihic (cca 49,5%). În general, 1/5 persoane aflate la mai puțin de 1.700 de m suferă și astăzi de probleme auditive iar atunci, toate ar fi fost traumatizate din punct de vedere psihic, dintre care chiar și astăzi, peste jumătate (cca. 55%) ar prezenta încă sechele, într-o formă mai mult sau mai puțin gravă, iar ½ dintre copii aflați în proximitatea focarului exploziei și ¼ dintre cei aflați în zonele mai îndepărtate ale acesteia, prezentau (pe atunci) importante modificări comportamentale (probleme de somn, coșmaruri, neliniște, regresiune, somatizare, rezultate școlare modificate, etc.). Astăzi, la cel de-al 3 lea proces (care vă dura cca 4 luni, până pe 24 mai), în total, cca 2.750 de persoane s-ar fi constituit în parte civila (în cadrul mai multor asociații: „Sinistrații din 21 septembrie”, „AZF Memorie și Solidaritate”, etc.), care, într-un fel sau altul (direct sau indirect), se consideră victime ale celei mai mari catastrofe industriale (ca urmare a  exploziei uzinei AZF Toulouse), care a avut loc în Franța după cel de-al Doilea Război Mondial, iar în timpul procesului, 187 de martori ar trebui să fie fi audiați. În acest context, cei 2 (ramași) inculpați în dosar, Sociatea petrochimica Grande Paroise SA (persoana morală/juridică, pe atunci filială al gigantului petroilier Total SA, reprezentată prin reprezentată prin Daniel Grasset) proprietarul uzinei AZF Toulouse și directorul acesteia, Serge Biechlin (persoană fizică), acuzați de „omucidere și vătămare corporală gravă involuntară (din culpă)”, în ciuda imensului prejudiciu moral și material cauzat (31 de morți, cca 8.000 de răniți, dintre care 2.500 au necesitat spitalizare și pagube materiale de peste 2Md€), risca doar 225.000€ amendă penală (Grande Paroise SA), respectiv, 3 ani de închisoare cu executare (maximum) și 45.000€ amendă penală (Serge Biechlin), după ce în urma procesului desfășurat în perioada 23 februarie-30 iunuie 2009, pe 19 noiembrie amândoi au fost achitați în beneficiul îndoielii (în Prima Instanță), iar pe 24 septembrie 2012, amândoi au fost condamnați în Apel (Grande Paroase la 225.000€ amendă penală, iar Serge Biechlin la 3 ani de închisoare dintre care 1 an cu excecutare și la 45.000€ amendă penală). Asumându-și întreaga responsabilitate pentru cele întâmplate, pe 21 septembrie 2001, grupul petrorilier Total SA (avându-l pe atunci PDG/Președinte-Director General pe Thierry Desmarest, care și el a fost citat la proces) a și despăgubit deja victimele sale (sub formă de daune morale și materiale) la nivelul a cca 2Md€. În Franța, în momentul de fata ar exista încă alte 600 de întreprinderi (în domeniul petro-chimic) cu un risc asemănător de explozie! Pe 31 octombrie 2017, după 4 luni de audiență, Curtea de Apel de la Paris, condamnă pe Serge Biechlin (PDG al  AZF Touoluse) la 15 luni de închisoare cu suspendare pentru „omucidere involuntară (din culpă), iar societatea Grande Paroisse, la o amendă de 225.000€. În decizia sa, Curtea de Apel Paris a considerat că Serge Biechlin și Grande Paroiss erau vinovați de „neglijență” și „greșeli caracterizate” (neintenționate, gross negligences) conform art. 121-3, al. 4 din Codul Penal. Solicitarea casării a sentinței de către avocații lui Serge Biechlin a fost respinsă de către Curtea de Casație, pe 17 decembrie 2019. Ca urmare, senința a rămas definitivă.

Aflat sub incidenta Art.19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului (adoptata de catre Adunarea  Generala a Natiunilor Unite pe 16 decembrie 1948, la Paris in cadrul Rezolutiei 217A), nu pot fi tras la raspundere pentru opinia mea legata de problematica abordata in acest articol, in care, in urma  unor investigatii aprofundate, imi exprim un punct de vedere strict personal.Dedic acest articol celor care ar putea urma exemplul  mujahidinlor (mujahideen) - martiri angajati in „Razboiul Sfant” pentru o cauza pierduta, cu mentiunea ca acestia au parasit aceasta lume (trecatoare si muritoare)  fara sa fi ajuns la Allah si la cele 72 de Virgine (promise), ca recompensa. Indoctrinati cu ideologii islamist-extremiste (salafism, jihadism, takfirism, qutbism/kotebism, wahhabisme, al-qaidism, califatism, etc.)  convergente catre (auto)radicalizare (prin intermediul unor falsi profeti, in numele lui Allah), elementul central al (eoro)jihadologiei virale moderne, ei n-au inteles ca (lumpen)terorismul, nu poate aduce pacea confesionala in regiunile lumii aflate in conflicte armate (indifirent de motivele -justificate sau nu- care le-au generat si le mentin), in contextul agresivitati noii ordini mondiale expansioniste, in plina desfasurare (derulare).Pe 24 ianuarie 2017, a inceput, in fata Camerei Coretionale a Curtii de Apel Paris (Tribunalul de Inalta instanta) cel al 3-lea proces a exploziei "Gemenilor" de la Toulouse pe 21 septembrie 2001 (Uzina AZF/Azot Fertilizant-specializata in sintetizarea amoniacului), una dintre cele mai mari catastrofe (tragedii) industriale din intreaga istorie a Frantei (cea mai mare dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial) si cea de-a 2-a in Europa (dupa explozia Centralei Atomoelerctrice de la  Cernobîl pe 26 aprilie 1986). Astazi, dupa incheierea dezbaterilor care au durat pana pe 24 mai (si in care verdictul va fi anuntat pe 31 octombrie 2017),  2.750 de persoane s-au  constituit in parte civila (in cadrul mai multor asociatii: „Sinistratii din 21 septembrie”, „AZF Memorie si Solidaritate”, „Asociatia Familiilor Indoliate AZF Toulouse”,  „Asociatia Bernadette en colère”, etc.), care, intr-un fel sau altul (direct sau indirect), se considera victime ale exploziei uzinei AZF Toulouse.Din punct de vedere calendaristic, in aceasi perioada in care s-a desfasurat procesul uzinei AZF (24 ianuarie-24 mai 2017) ar fi trebuit sa aiba loc, dar in fata Curtii (Camerei) Criminale  Speciale si procesul pentru „complicitate la  asasinate teroriste” al lui  Abdlekader Merah  (27 februarie-31 martie 2017), fratele lui Moham(m)ed Merah   (autorul atacurilor teroriste din zilele de 11, 15 si 19 martie 2012 in care 7 persoane si-au pierdut viata), ucis pe 22 martie de catre o unitate de lupta de elita a Politiei Nationale RAID (Recherche – Assistance – Intervention – Dissuasion) sub comanda lui Amaury de Hauteclocque, in dosarul caruia am fost si eu implicat, direct, prin intermediul lucrarilor mele de investigatie facute la locul dramei (Adevarul despre drama terorista de la Toulouse!, Adevarul despre drama terorista de la Toulouse. De ce Mohammed Merah trebuia „executat”?, Adevarul despre drama terorista de la Toulouse. Sirurile lui Merah!).Conform  unor anchetatori (printre care si Alain Cohen de la SRPJ-Serviciul de Cautare Regional al Politiei Judiciare Toulouse), dar si a unor victime ale catastrofei industriale (printre care si Gérard Ratier, presedintele asociatiei „Sinistratii din 21 septembrie”), inclusiv, celor inculpati in Dosarul AZF Toulouse (Grande Paroise SA, Total SA si Serge Biechlin, fostul director al uzinelor) si avocatilor acestora (Daniel Soluez-Larivière, Simon Foreman, Mauricia Courrégé, Chantal Bonnard, Jean-Pierre Boivin, Monique Ferran, Manuel Penaforte si Jean-Marie Coste-Fleuret de la Baroul parizian, respectiv, Emmanuelle si Jacques Monferran de la Baroul toulousean), intre cele doua procese ar exista o legatura „organica”.  Pentru ca, dupa parerea acestora, catastrofa industriala de la Uzina AZF Toulouse, nu s-ar fi datorat unei erori (greseli) umane, ci a unui atac terorist kamikaze comis de catre Hassan Jandoubi (un muncitor interimar de confesiune musulmana) al carui cadavru ar fi fost identificat in proximitatea craterului exploziei si care l-ar fi frecventat la Artigat (Departamentul Ariège, Regiunea admnistrativa Occitanie) pe Olivier Corel („Emirul alb”), un islamist predicator radical, fost mentor ai fratilor Mohamed si Abdelkader Merah implicati in atacurile teroriste din Toulouse si regiunea sa, respectiv, ai fratilor Fabien si Jean-Michel Clain, precum si al lui Sabri Essid, clasati de catre serviciile de  informatii franceze ca islamisti radicalizati si jihadisti.PREAMBULConjectura atacului terorist de la Uzina AZF Toulouse are la baza declaratia medicului legist de la CHU (Spitalul Universitar) Purpan-Toulouse, Anne-Marie Duguet (pe care anchetatorii n-ar fi obtinut autorizatia sa o interogheze) care, cu ocazia autopsiei muncitorului de confesiune musulmana Hassan Jandoubi (decedat la locul exploziei), face referire la modul in care acesta era imbracat inainte de drama (specific islamistilor-jihadisti kamikaze): 5 slipi si 6 chiloti (Bermude) suprapusi peste un corp excesiv de curat (spalat cu grija si cosmetizat), ceea ce sugera ideea „ca individul s-ar fi pregatit pentru o relatie cu Dumnezeul (Allah)”. Din contra, desi abdomenul  lui Hassan Jandoubi, respectiv, picioarele,  prezentau arsuri grave (si profunde, pe intrega lor suprafata), tricoul si pantalonii acestuia ar fi fost gauriti doar in cateva locuri, ceea ce sugera partizanilor atentatului terorist islamist si ideea, ca imbracamintea acestuia ar fi fost schimbata dupa explozie. In ceea ce il priveste pe Serge Biechlin, acesta este convins si astazi ca (contrar anchetei stiintifice si administrative) uzina pe care o dirija din 1998 ar fi fost o „uzina model” (intr-o stare de „perfecta functionare” din toate punctele de vedere), inclusiv,  cu un personal bine pregatit, performant, motivat, dinamic, etc.: „Noi avem 14 motive succesive care interzic din punct de vedere chimic, explozia. (...). Pista chimica este strict imposibila (contrar anchetei stiintifice si administrative care au privilegiat aceasta pista accidentala). Nu stiu ce s-a intamplat. (...). Cu alte cuvinte, singura pista plauzibila pentru Serge Biechlin ar fi, evident, cea terorista! Acest punct de vedere (atacul terorist) este privilegiat (sustinut) si de catre aparare (atat in prima instanta intre 23 februarie-30 iunie 2009, cat si in Apel pe septembrie 2012) si dezvoltat, ulterior, in lucrarile jurnalistilor Anne-Marie Casteret si Marc Mennessier, respectiv, Franck Hériot si Jean-Christian Tirat,  mai ales ca explozia a avut loc numai cu 10 zile dupa atentatele terortiste de la New York. Pista urmata de catre SRPJ (Serviciul Regional de Cautare al Politiei Judiciare) Toulouse si DCRG (Directia Centrala de Informatii Generale) a DGPN (Directia Generala a Politiei Nationale) care fuzioneaza pe 1 iulie 2008 cu DST (Directia de Supraveghere al Teritoriului) dand natere la DCRI (Directia Centrala de Informatii Interne care devine cel mai important serviciu de informatii interne francez: EDVIGE & CRISTINA, noile fisiere al Directiei Centrale de Informatii Interene Francez (DCRI) este abandonata dupa numai cateva zile de la catastrofa la interventia autoritatilor franceze de la Paris. Conform declaratiei lui Alain Cohen, ofiter la SRPJ (implicata in ancheta antiterorista de la AZF), acesta l-ar fi auzit pe fostul sef al acestuia Marcel Dumas (intr-o conversatie telefonica cu Prefectura) afirmand: „Daca Paris vrea ca explozia sa fie un accident, atunci va fi un accident”!In sfarsit, pista, ar fi fost retinuta la inceput mai ales unei „note albe” (comunicat intern/neoficial) a DCRG (din 3 octombrie 2001), conform careia Jandoubi ar fi fost recrutat numai cu cateva luni in urma de catre o grupare islamista toulouseana (radical-jihadista), avand in vedere faptul ca acesta ar fi frecventat in trecut „Grupul islamist de la Artigat” dar si datorita transmiterii unor mesaje revendicatoare Politiei, Jandarmeriei, dar si mijloacelor Mass-Media (Presa, Tv, etc.) in numele grupului terorist „Jihadul Islamic” (prezent in Palestina, Egipt, Yemen, Liban, Turcia, Uebekistan, dar necunoscut si inactiv in Franta) sau „Alpha Bravo” (grup terorist necunoscut si nici identificat), care, din „pacate” n-au putut fi tratate cu „seriozitate”! Cu alte cuvinte, SRPJ Toulouse „vorbeste” de o „digresiune geo-politico-religioasa neferificabila”, motiv pentru care revendicarile nu puteau fi luate in consideratie (considerare), desi  in 2007, DCRG ar fi arestat mai multi membri al gruparii islamiste din Artigat (comuna cu cca 600 locuitori in Departamentul Ariège, regiunea adfministrativa Occitanie),  responsabili cu trimiterea de „mujahidini” (rezboinici) pentru a combate in Irak.Mentionam aici si faptul ca atat Mohamed Merah (impreuna cu fratii sai Souad Merah si Abdelkader Merah) cat si Fabien Clain (38 de ani), originar din Insula Réunion (DOM/Departament-Regiune francez Outre Mer), convertit la islam, cel care a revendicat pe 14 noiembrie atacurile teroriste din seara de 13 noiembrie 2015 la Paris in numele Statului Islamic (Daesh), ar fi frecventat la Artigat patriarhul-salafist radical Al-Dandachi („Emirul alb”/70 de ani, stabilit in Franta in 1973, originar din Homs-capitala provinciei cu acelasi nume din Siria), devenit Olivier Corel in urma naturalizarii sale  in 1983, fost responsabil al asociatiei studentilor islamisti francezi (apropiat gruparii Frateriei musulmane siriene), stabilit in localitate in 1987,  impreuna cu fratele sau Jean-Michel Clain si clanul Sabri Essid (frate vitreg prin alianta cu Merah in urma casatoriei mamei acestuia cu tatal lui Essid, oficializata de catre Olivier Corel, mostenitor al clanului Merah in Siria, disparut fara urma dupa inmormantarea lui Merah si reaparut pe „radarele” antiterorismului in Califatul Statului Islamic, in 2015), respectiv, Thomas Barnouin (din Albi/Departamentul Tarn), inainte sa devina responsabili cu recrutarile mujahidinilor toulouseni combatanti in Irak. [A se vedea pentru datlii GEMENII DE LA TOULOUSE (PARTEA I), respectiv, GEMENII DE LA TOULOUSE (PARTEA II)]. Grupul islamist de la Artigat, va fi mai mult sau mai putin activ în Europa (in anii care vor urma), sub o forma sau alta, cu mult timp inainte de radicalizarea lui Mohamed Merah (n.1988/Algeria) presupus ca ar fost sustinut si sprijinit in atacurile sale teroriste din zilele de 11, 15 si 19 martie 2012 la Toulouse si Montauban (regiunea urbana Toulouse) din umbra de catre fratele sau Abdelkader Merah (n.1982/Franta) al carui proces in fata Camerei Criminale Speciale (Curte cu Jurati Speciala) care urma sa aiba loc intre 27 februarie-31 martie 2017, a fost amanata pentru perioada de 2 octombrie-3 noiembrie 2017.Nascut intr-o familie de algerieni (emigrati in Franta), cu cinci copii (cei doi baieti mentionati  mai sus, respectiv, Abdelghani/n.1977 in Algeria si doua fete: Souad/n.1978 in Algeria si Aïcha/n.1981 in Franta), crescut de catre mama sa Zoulikha Aziri si sora sa cea mare in cartierul Izards-Toulouse Métropole (dupa intoarcerea tatalui sau Mohammed Benalel Merah in 1993, la Mostaganem, in Algeria), in dupa-amiaza zilei de 11 martie, exact la opt ani de la atentatul terorist de la Madrid (11 martie 2004), revendicat de catre gruparea terorista Al Qaeda (si la 911 zile si 19 ore de la atentele teroriste de la New York, din 11 septembrie 2001; a se vedea pentru detalii si ciclul de articole al autorului legat de aceasta problematica: Bilantul unui deceniu si jumatate de terorism si antiterorism american), care a facut 191 de victime si 1.858 de raniti in trenul suburban din Gara d’Atocha, Mohammed Merah, deplsandu-se pe un scooter Yamaha model T-Max 530 (pe care unii martori l-au vazut de culoare alba, altii de culoare neagra!), furat pe 6 martie (deja dat in urmarire generala de catre Politia Judiciara din Toulouse), cu complicitatea fratelui sau Abdelkader Merah, cu o casca de culoare inchisa si utilizand un pistol tip Colt 45 de calibrul 11.43, executa la Toulouse (in jurul orei 16h00), pe Sergentul-sef Imad Ibn-Ziaten (de origine marocana si confesiune musulmana, divortat, fara copii), in varsta de 30 ani, apartinand RTP (Regimentul 1 de Parasutism) din Francazal (aria metropolitana toulouseana), pe care "il alege" ca victima, in urma unui anunt de pe internet pe site-ul "Le Bon Coin" (mentionandu-si prenumele !) sub pretextul ca si-ar vinde motocicleta.Pâna pe 15 martie acesta se ascunde in apartamentul sau din cartierul Côte Pavée (Toulouse Métropole) si la mama sa din Izards, cand actioneaza din nou (in jurul orei 14h15) si va executa pe strada („in ziua mare”), alti doi parasutisti, circuland tot cu acelasi scooter si cu aceasi arma, la Montauban (regiunea urbana Toulouse Métropole), apartinand RGP 17 (Regimentul 17 de Parasutism): pe Caporalul Abel Chennouf (de origine algeriana si confesiune crestina-catolica, sotiea caruia in varsta de 25 de ani era insarcinata), precum si pe Soldatul-parasutist (Clasa 1) Mohamed Legouad (de confesiune musulmana, necasatorit), in varsta de 23 de ani. Un al treilea soldat-parasutist (Clasa 1), Loic Liber (guadeloupean-colectivitate teritoriala franceza in Caraibe, in varsta de 28 de ani, necasatorit), tot din RGP 17, cu aceasi ocazie, fiind ranit grav la coloana vertebrala (inclusiv, sectionarea la maduvei spinarii), s-a zbatut timp de zece zile intre viata si moarte, ramanand tetraplegic pe viata. In sfarsit, pe 19 martie, in dimineata zilei de luni, la putin timp dupa 08h00, dupa inceperea programului, Mohammed Merah intra in curtea scolii Ozar Hatorah (Scoala generala – Liceu) la Toulouse si trage intr-un grup de persoane (care se grabea sa ajunga in sala de rugacinui), ucigand pe Rabinul-profesor Jonatan Sandler cu cei doi copii ai sai  Gabriel (in varsta de 4 ani) si Arieh (in varsta de 5 ani), respectiv, pe Myriam Monsonego (in varsta de 7 ani), fata directorului scolii. Este un eveniment dramatic fara precedent ! "Pentru ca niciodata in istoria recenta a Republicii nu am asistat la executia unor copii !" Mohamed Merah (care de altfel a comis atacurile sale teroriste in timpul campaniei alegerilor prezidentiale franceze din 2012 cand batalia pentru functia suprema din stat era disputata dintre Nicolas Sarkozy/in functie intre 2007-2012 si François Hollande/in functie intre 2012-2017) este ucis pe 22 martie 2012 (in jurul orei 03h00) de catre o unitate de lupta de elita a Politiei Nationale (RAID), care va asedia apartamentul sau din cartierul Côte Pavée (strada Sergent Vigné n°17),  unde s-a reugiat dupa atacurile sale teroriste.  Mentionam aici faptul ca, Curtea cu Jurati Speciala (Juriul Popular Special) este o instanta de exceptie in Dreptul francez, competenta sa statueze in cazul crimelor comise in materie traficul de stupefiante in banda organizata, creata in 1982 pentru a inlocui Curtea de Siguranta a Statului (prin Legea n°81-737 din 4 august 1981) si extinsa printr-o lege din 9 septembrie 1986 pentru crime in materie de atentate-terorism. Cu alte cuvinte, spre deosebire de o Curte cu Jurati „obisnuita” (Juriul Popular) constituita la nivelul unui departament (judet) compusa din 3 magistrati si 6 jurati alesi de pe listele electorale in Prima instanta, respectiv, 9 jurati in Apel (si competenta sa judece toate actele criminale: viol, rapire si sechestrare de persoane, trafic de carne vie, tentativa de omor si asasinat, omor si asasinat, jaf armat cu sau fara luare de ostatici, crima in banda organizata, delapidare si evaziune fiscala de mare anvergura, etc.),  Curtea cu Jurati „speciala” (cu sediul la Tribunalul de Inalta Instanta de la Paris) este compusa din 7 magistrati in Prima instanta si 9 magistrati in Apel si este competenta sa judece traficul international (tentacular) de stupefiante (droguri dure), precum si toate actele criminale teroriste comise pe teritoriul national, inclusiv, actele criminale care pun in pericol siguranta  nationala (a Statului). Aceasta Curte, judeca anual intre 8-10 dosare, fiecare audienta putand dura intre 5 zile si 6 saptamani, in functie de gravitatea si complexitatea acestora.

Unul dintre cele mai (ne)plăcute aspecte ale dispozitivului de „Discrimnare pozitivă” în Franța, este dispariția (constanța) a hiper-politeții (ipocriziei) franceze în Serviciul Public (Învățământ, Sănătate, Administrație, Poliție, Justiție, etc.) pentru că în cadrul acestui dispozitiv, cei recrutați, pe de o parte, nu au beneficiat de o educație „aleasă”, iar pe de altă parte, pentru că înainte de a fi angajați, conform acestuia,  s-au săturat să fie refuzați (respinși) și marginalizați de către societatea civilă cu formula de politețe: „Veuillez agréer Madame, Monsieur, mes salutations dinstinguées”. În contextul social-istoric al mileniului mileniului trei, când majoritatea responsabililor politici ai fostelor țări (puteri) coloniale erau încă convinși de „rolul pozitiv al colonizării”, Jacques Chirac, pe atunci Președinte al Republicii Franceze (1995-2007), a hotărât, în 2006, sub presiunea politică a țărilor din Magreb (în special Algeria, dar și Maroc, respectiv, Tunisia) să renunțe la Alin. 2 al Art.4 din Legea 23 februarie 2005, adică la „rolul pozitiv al prezenței franceze în teritoriile nemetropolitane (neeuropene, colectivitățile teritoriale „Outre Mer”) și în special în cele din nordul Africii (Magreb). Acest „pas istoric” a fost considerat, pe de o parte, atât de către apărătorii drepturilor fundamentale ale omului, francezi, cât, pe de altă parte și de către responsabilii politici din fostele țări „victime” ale colonizării, o condiție „sine qua non”, pentru perpetuarea relațiilor de prietene și colaborare socio-economică, respectiv, politică, dintre popoarele lor și Republica Franceză. Președintele  Jacques Chirac  ia această decizie, în ciuda faptului că acesta este ferm convins că „noi (n.r. francezii) putem fi mândri de istoria noastră......(...) chiar dacă putem recunoaște și zone de umbră în evoluția ei....”, nu la întâmplare, dar în special, după critica dura adusă acestei legi (Legea din 23 februarie 2005), pe 2 iulie 2006, de către Abdelaziz Bouteflika, atunci, Președintele Algeriei (din 27 aprilie 1999). Rolul „pozitiv" al colonizării, din punctul de vedere al țărilor coloniale, ar fi permis „civilizarea", „modernizarea" și „democratizarea" sclavilor din colonii (o imensă majoritate dintre ei de confesiune musulmană!), având ca efect, mobilitatea lor, în general, dar mai ales, migrația lor către țările coloniale „mamă", în particular, nu cu scopul cum cred unii, de a cucerii lumea, dar din contră, pentru îmbunătățirea condițiilor lor de viață, pentru creșterea nivelului lor de trai, mai exact, pentru realizarea lor pe plan material și spiritual, ceea ce în colonii era de neconceput. Din păcate însă, o mare  majoritate dintre ei, nu au reușit să se integreze din punct de vedere socio-cultural și profesional, în special datorită dispozitivelor sociale inadecvate (necorespunzătoare) puse la dispoziția lor, ceea ce a avut că efect orientarea lor către delincvență și criminalitate, însă tot cu același scop: realizarea lor pe plan material și spiritual.Celor care au reușit să se mențînă, cât de cât în limitele normale ale legilor  de conviețuire în cadrul societății civile, dispozitivul de „Discriminare  pozitivă", ca o „prelungire prin continuitate" a „Rolului pozitiv al colonizării", le-a permis accesul în insituțiile publice ale Administrației de Stat (Prefctura, Primărie, Poliție, Jandarmerie, Justiție, Administrația Penitenciarelor, etc.), ceea ce contribuie esențial la scurgerea de informații către organizațiile islamiste extremiste, salafiste, respectiv, teroriste,  iar prin dispozitivul de manipulare,  la radicalizarea islamiștilor încarcerați, de manieră generală, nu neapărat pentru terorism, dar, cel puțin, pentru delicte sau crime de drept comun. Unii dintre ei, într-un eșec total în libertate, în toate planurile vieții sociale, dezorientați și fragili din punct de vedere psihic, ușor manipulabili, ar încerca să se „realizeze" în viață, prin moarte, ca martiri ai lui Allah,  în „Războiul Sfânt"!  „Discrimanare pozitivă" (instaurarea inegalității pentru promovarea egalității!), ca dispozitiv social, creat cu scopul de a lupta contra discriminării rasiale a apărut pentru prima dată în SUA („țara tuturor posibilităților” și a unei mixități sociale ieșite din comun!), având  în vedere statutul special al acesteia de țară deschisă imigrației „selective”, prin tradiție.Primul care ar fi utulizat expresia: „Affirmative action” (Action positive), conform unor documente de arhivă, se pare că ar fi fost John Fitzgerald Kennedy (foarte probabil, unul dintre motivile pentru care ar fi fost și asasinat!), urmat de către Lyndon Baines Johnson, succesorul său.Scopul acesteia, în principiu, ar fi fost ca negri (o minoritate etnică afro-americană, importantă), respectiv, hispanicii (o minoritate etnică hispanoamericana), etc., să fie mai mult „prezenți” în cadrul unori activități lucrative de înalta calificare, de prestigiu, în instituțiile statului, respectiv, ale Administației centrale și locale de Stat, în Universități, în Mass-media, în unitățile Medico-Sanitare, în Politică, etc.). Și într-adevăr, începând cu anii 1970, „Afirmative Action”, începe să se manifeste „masiv” în cadrul diferitelor programe educative, în special în statele mari, cu democrație avansată: California, New York, Illinois, etc., dar nu peste mult timp, acesta  începe să fie controvesat și contestat, astfel încât în 1978 Curtea Supremă de Justie a SUA condamnă cota-urile Facultății de Medicină a Universității California (Los Angeles) prin sentința Bakke. Iar în 1996, un Referendum de Inițiativa Populară, pune capăt dispozitivului  „Affirmative Action” în universitățile publice californiene (Propoziția 209). Mai târziu, în Florida (2000) și ulterior până în 2003, în statele Washington, Michigan și Nebraska, Texas și Mississippi. În 2007, Curtea Supremă de Justiție a SUA, interzice  (cu 5 voturi contra 4) „Affirmative Action” în întregul sistem educativ public american. Și totuși, dispozitivul în SUA, ar fi avut un succes considerabil, pentru că dacă la începutul anilor 60 (în timpul Administrației Kennedy), numai cca 13% dintre afro-american făceau parte din clasa medie, peste trei decenii, la începutul mileniului acesta (când încă în Franța, Alin.2 al Art.4, Legea din 23 februarie 2005 era în vigoare), procentul acestora ar fi crescut la 68%.Însă, din studiile pe care le-am efectuat, reiese că încă și astăzi, în principiu, negrii afro-americani sunt de cca 5 ori mai puțin bogați decât albii și că decalajul dintre ei ar fi crescut considerabil în ultimul secol.În Franța, dispozitivul de „Discriminare Pozitivă”, este introdus prin Legea din 10 iulie 1987, în favoarea persoanelor cu dizabilități, prin care întreprinderile cu peste 20 de salariați vor fi „obligate” să angajeze cel puțîn 6%, salariați cu handicap (în special fizic).Începând cu mileniul trei (anul universitar 2000-2001), acest dispozitiv este „preluat”, cu un oarecare entuziasm și de către Conferință Școlilor Superioare de Înalte Studii (Conférences des Grandes Ecoles-CGE), un sistem de învățământ superior ultra elitist, unic în lume, în care accesul are loc numai în urmă unui concurs de admitere foarte sever (scris, respectiv, oral) și accesibil numai absolvenților de Clase Pregătitoare-Classes Prépas aux Grandes Ecoles (primul ciclu universitar de 2/3 ani de studii universitare post-bac, postliceale, echivalent cu Licență), în care sunt admiși anual numai cca 6-7% (cei mai buni !) dintre cei peste 650.000 de absolvenți de liceu. Acest dispozitiv (foarte controversat de altfel!), la care vor adera și câteva școli de înalte studii foarte prestigioase (Sciences Po, ESSEC, INSA, Prépă-Henri IV, etc.), din câteva sute (de ingineri, economice și de comerț, respectiv, de management, social-politice, etc.) membre ale CGE, va permite unui număr considerabil de absolvenți de liceu, care fără să fi absolvit  „Classe Prepa” (dar numai un simplu învățământ universitar de scurtă durata/primul ciclu universitar, de tip Bac+2 ani: DEUG-Diplomă de Studii Universitare Generale, DUT-Diplomă Universitară de Tehnologie, respectiv, DUST-Diplomă Universitară de Științe și Tehnologie sau BTS-Brevet de Tehnician Superior, etc., în ZEP-Zonele de Educație Prioritare, din cadrul ZUS-Zone Urbane Sensibile ale marilor cartiere defavorizate din regiunile urbane ale metropolelor franceze, dominate de șomaj, trafic de stupefiante,  de insecuritate, de abandonul și eșecul școlar), să poată fi admiși în școli de elită, rezervate, cu prioritate, unei clase de intelectuali, de excepție. (A se vedea pentru detalii și articolul http://cufr-prpagrandesecolesfranaises.blogspot.com/2012/11/zus-les-zones-urbaines-sensibles-en.html).În acest caz, vorbim (într-o mai mare sau mai mică măsură), deja, de o „democratizare” a învățământului universitar elitist tradițional francez, prezent de câteva secole în toate domeniile de vârf ale activității social-economice și politice franceze.În sfârșit, începând cu ultimul deceniu, dispozitivul de discriminare pozitivă (în materie de educație, de angajare, de fiscalitate, în materie politică, etc.) este preluat și de către majoritatea instituțiilor publice locale și centrale ale Statului (Primărie, Prefectura, Învățământ, Sănătate, Poliție, Jandarmerie, Justiție, Forțele de Muncă, etc.), care va permite persoanelor, în special, celor de origine musulmană (negrii sau arabii) fără Cazier Judiciar (cu Buletinele B2 și B3 vide), aflate, oarecum, în eșec școlar sau în reinserție socio-profesională să devină funcționari (publici) al Statului.Organele abilitate ale statului în materie de reinserție socio-profesională consideră că dispozitivul ar fi un bun „integrator” social al populației defavorizate (și că acesta ar mari „egalitatea de șanse” pentru cei „oropsiți ai vieții”), având în vedere faptul că accesul acesteia pe piață de competență în sistemul privat, ar fi minim.Deși, în majoritatea cazurilor ei vor integra structurile de jos ale Administrației Publice de categoria E (Fără calificare profesională) și D (cu Diplomă de calificare profesională: BEP, CAP- Brevete și Certificate de Aptitudini Profesionale), unii dintre ei vor reuși și concursul de funcționar categoria C (cu Diplomă de Bacalaureat), respectiv, B (cu Diplomă de  învățământ universitar de scurtă durata: bac+2 ani de studii superioare: BTS, DUT sau Bac+3 ani de studii superioare: Licență) și chiar A (cu Diplomă de învățământ universitar de lungă durata: Master sau chiar și Grande Ecole).În 2007 Lotfi Bel Hadj, Președintele Observatorului Economic al Regiunilor Urbane Metropolitane, afirmă în lucrarea să „Trop Français ou Français de trop"  că dispozitivul ar fi un concept de inspirație rasistă! Și că „un asemenea sistem mărește ura și tensiunile rasiale, motiv pentru care el constituie un punct de ruptură cu istoria noastră”. Acest dispozitiv de „dicriminare pozitivă” va permite angajarea masivă în ministerele de Interne (Poliție), al Armelor (Jandarmerie) și al Justiție (gardieni de închisori) a minorităților de confesiune musulmană (negrii și arabi) care vor avea un rol important (direct sau indirect, prin acțiunile lor) în promovarea proselitismului islamist extremist, al radicalizării și al jihadului în mediul carceral. .