Etichetă: Outreau

După alegerea în funcția de ministru al justiției, celebrul și legendarul avocat penalist–„căpcăun” Eric Dupont–Moretii, unul dintre cei mai prestigioși și bine „cotați” din toate timpurile, alături de alți „avocati ai Diavolului”, printre care, profesorul de drept franco–armenianul Robert Badinter (n.1928, „istoricul”), franco–algerianul Jacques Vergès (1925–2013, „avocatul terorii”), Gilbert Collard (n.1948, „naționalistul”), franco–tunisianul Gisèle Halimi (1927–2020), franco–polonezul, Francis Szpiner (n.1954), Frank Breton (n.1962, „noul”), Francis Vuillemin (n.1968, „necunoscutul”), etc. este „cercetat penal” de către CJR (Curtea de Justiție a Republicii) sub pretextul că „ar avea intenția de a se răzbuna pe magistrații care l-au anchetat atunci când era avocat”. Ironia sorții face că devenind ministru, Moretti („Căpcăunul”) trece din „privé”, din tabăra „tâlharilor la drumul mare” (ai căror apărători de succes era !) în cea a „înalților funcționari” ai statului, a magistraților, care mai mult sau mai puțin, cu sau fără voia lor, acum, sunt „la mâna acestuia”. Pentru prima dată, acest dispozitiv devine funcțional între 1983–1986 în timpul primului mandat prezidențial al lui François Mitterrand (1916–1996, în funcție între 1981–1988 și 1988–1995), care chiar și în Palatul Élysée, va genera un scandal „monstruos” fără precedent în istoria Franței. Printre cei ascultați vor fi, desigur oameni politici, dar și Jean–Edern Hallier (1936–1997, jurnalist, scriitor, crtic literar, animator de televiziune și polemist) care avea informații despre Mazarine–Marie Mitterrand–Pingeot (n.1974, scriitoare) fiica nelegitimă a lui Mitterrand, alături de avocații Diavolului Jacques Vergès și Francis Szpiner. Din păcate, nu peste mult va debuta un alt dispozitiv de ascultări ilegale ale convorbirilor telefonice, în celebrul dosar politico–financiar Sarkozy-Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, în care Nicolas Sarkozy (n.1955, președintele Franței între 2007–2012) și avovcatul său Thierry Herzog, sunt acuzați că ar fi corupt un magistrat al Curții de Casație, Gilbert Azibert, pentru ca acesta să se informeze despre ancheta judiciară aflată în curs în dosarul Woerth-Bettencourt (un vast dosar infracțional politico–financiar) în care sunt menționați Eric Worth (n.1956, fost ministru al Bugetului între 2007–2010, ministrul Muncii și trezorerier al partidului UMP–Uniunea pentru Mișcarea Populară) și miliardarul Liliane Bettencourt (1922–2017, patronul grupului L'Oréal). Ambele dosare corecționale, corelate între ele, vor constitui unul dintre cele mai scandaloase evenimente politico–financiare cu care Statul francez se va confrunta în deceniul trecut. În sfârșit, este foarte probabil că așa cum celebra cântăreață canadiană Isabelle Boulay (n.1972), care anul trecut ar fi realizat cel mai mare câștig financiar dintre toți cântăreții profesioniști, pe plan internațional (în valoare de cca 60Mil $US) și care este „tovarășa de viată” a „căpcăunului” Eric Dupont–Moretti (din 2016), nu și-a imaginat niciodată că va fi soție de ministru francez, nici acesta din urmă, nu s-a gândit că vreodată ar putea deveni ministru și atunci va avea de înfruntat „banda” de magistrați cu care s-a confruntat (de altfel, cu succes !) de-a lungul celor peste 3 decenii și jumătatre, ca avocat al Diavolului. După aproape 20 de ani de anchetă, dosarul corecțional al ascultărilor telefonice de la Palatul Élysée, în care au fost inculpați („12 oameni furioși”) va fi judecat de către a 16-a Cameră a TCP (Tribunalul Corecțional Paris) în perioada 15 noiembrie 2004–9 noiembrie 2005. Christian Prouteau (n.1944, șeful Celulei Antiteroriste a Palatului Élysée și fost șef al celebrului GIGN–Grup de Intervenție de elită a Jandarmeriei Naționale) este condamnat la 8 luni de închisoare cu suspendare și 5.000€ amendă penală. Vor fi sancționați penal și Marie-Pierre Sajous (secretara lui Prouteau), împreună cu alți 5 membri ai „Celulei”, Jean-Louis Esquivié (general de jandarmerie, adjunctul lui Prouteau), Pierre-Yves Gilleron (fost comisar șef la DST–Direcția de Supraveghere a Teritoriului), Jean Orluc (fost comisar șef la DCRG–Direcția Centrală a Informațiilor Generale, care după fuziunea cu DST în 2008 devine DCRI–Direcția Centrală a Informațiilor Interne și în 2014 DGSI–Direcția Generală a Informațiilor Interne), Michel Tissier (comisar de poliție, adjunctul lui Jean Orluc DCRG) Pierre-Eugène Charroy (general de brigadă al Armatei Terestre, responsabil al CIC–Grupul Interministerial de Control), Gilles Ménage (fost director de Cabinet al lui Mitterrand, șeful Celulei Aniteroriste până în 1983–condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendare și 5.000 € amendă penală), Michel Delebarre (fost director de Cabinet al lui Pierre Mauroy/1928–2013, fost prim ministri între 1981–1984), Louis Schweitzer (succesorul lui Laurent Fabius prim-ministru între 1984–1984 la „ascultarea convorbiriulor telefonice”), Paul Barril (căpitan de jandarmerie, fost șef al GIGN, condamnat la 6 luni de închisoare și 5.000€ amendă penală). Pierre-Yves Guézou (1943– 1994, fost căpitan de jandarmerie), se siuncide înainte de proces la domiciliul său pe 12 decembrie 1994. Se pare însă că dosarul ascultării convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth) declanșat în 2014, va fi și mai scandalos, iar pedepsele pronunțate în acesta vor fi mult mai aspre, după soluționarea dosarului corecțional Woerth-Bettencourt, în care pe 28 iunie 2013, Nicolas Sarkozy, Éric Woerth, Stéphane Courbit, Pascal Wilhelm (fost mandatar și avocat al lui Liliane Bettencourt), Patrice Bonduelle (umul dintre notarii ei) și Alain Thurin (infirmierul ei) vor fi disculpați. Din contră, Patrice de Maistre, François-Marie Banier și companionul lui Martin Le Barrois d'Orgeval, Carlos Cassina Vejarano (girantul Insulei Arros din Seychelles), Jean –Michel Normand (notar) și Fabrice Goguel (avocat fiscalist) vor fi trimiși în instanță în fata Tribunalului Corecțional de la Bordeaux. Dar pe 4 iulie 2013, Éric Woerth, va fi și el inculpat în dosar pentru „trafic de influență” și trimis în fața instanței corecționale pe 7 octombrie 2013, care în verdictul său îl condamnă pe François-Marie Banier la 3 ani de închisoare dintre care 6 luni cu suspendare (redus în Apel pe 28 august 2016 la 4 ani de închisoare, dar integral cu suspendare și cu amenda penală, din contră, majorată de la 350.000€ la 375.000€) și la plata unor daune materiale și morale în favoarea miliardarei Liliane Bettencourt, în valoare de 158M€, sumă redusă în Apel la 1€, simbolic), pe Martin d'Orgeval la 18 luni de închisoare cu suspendare, pe Patrice de Maistre la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare, pe Stéphane Courbit la o amendă penală 0,25M€, pe Pascal Wilhelm la 30 de luni de închisoare dintre care 18 luni cu executare (pedeapsă redusă în Appel la 12 luni de închisoare cu suspendare dar cu o amendă penală de 3 M€), pe Jean-Michel Normand la 12 luni de închisoare cu suspendare și 50.000 € amendă penală, iar pe Patrice Bonduelle la 6 luni de închisoare cu suspendare și la o amendă penală de 80.000 € (acchitat în Apel). Este mai interesant însă dosarul corecțional al ascultărilor convorbirilor telefonice Sarkozy–Azibert (Bismuth), pentru că în acesta va apare și numele lui Eric Dupont-Moretti, atunci, încă, un „simplu” avocat, dar deja „campion” al achitărilor care va fi „declanșat” în 2014 din cu totul din alte motive, decât dosarul politico–financiar Woerth-Bettencourt și care suucede sub formă de „prelungire prin continuitate” un alt dosar penal politico–financiar, complex și (mult) mai controversat, cel al finanțării campaniei prezidențiale din 2007, în care președintele ales, Nicolas Sarkozy, este bănuit că ar fi beneficiat de un „sprijin” financiar mai mult decât important din partea Libiei, aflată atunci sub președinția dictatorului Mouammar Kadhafi (1942–2011, în funcție între 1960–2011). Oficial, bugetul lui Nicolas Sarkozy era de 20M€, iar Kadhafi „atașat” profund de valorile democratice franceze, ar fi fost majorat „substanțial” acesta cu cca 50M€, ceea ce, reprezenta, practic, de două ori și jumătate suma acordată acestuia, oficial, de către statul francez. Astfel, pentru ca acest „dispozitiv” să fie funcțional (în vederea alegerilor prezidențiale din 2007), un acord în privința unor „viramente modeste” ar fi fost prevăzut încă din 2005 și validat în 2006 de către prietenul fidel al acestuia, Brice Hortefeux (n.1958, ministrul delegat francez al Colectivităților teritoriale), devenit în timpul președinției lui Sarkozy, ministrul Imigrației, Integrării și Identității Naționale (între 2007–2009) și cel de Interne (între 2009–2011), în prezența, unui intermediar, omului de afaceri franco–libanez Ziad Takieddine (n.1950, posesor a unor contracte internaționale importante în industria armamentului și omul de încredere al lui Kadhafi), care ar fi facilitat intrarea în Libia, cu acordul lui Moussa Koussa (n.1950, șeful serviciilor de informații și de securitate libiene între 1994–2009, devenit pe 4 martie 2009 ministrul de Externe al Libiei) a celor din anturajul lui Sarkozy, dar în special a lui Claude Guéant (n.1945, fost prefect al departamentelor Finistère, Hautes-Alpes Franche-Comté, Doubs și director general al Poliției Naționale) devenit director de campanie electorală al acestuia din urmă, al cărui consilier oficios ar fi și devenit până la declanșarea primului război civil din Libia (revoluția libiană, 15 februarie–23 octombrie 2011) și invazia acesteia de către forțele NATO (conduse de către Franța) după „Primăvara arabă” (o serie de mișcări de protest în mai multe țări în care domnea un regim autoritar sau totalitar, de mare amploare din Orientul Mijlociu și Africa de Nord–Egipt, Algeria, Yemen, Libia, Iordania, Bahrain, Maroc, Kuweit, Iran și de de mai mică amploare în Sahara Occidentală, Sudan, Djibouti, Cisiordania, Liban, Siria, Irak, Senegal, Arabia Saudită și Oman, cu demonstrații de diferite mărimi și în țări cum ar fi Somalia, Albania, Serbia, Mauritania și Gabon) la baza căreia a stat, practic, sinuciderea prin auto-incendiere a lui Tarek el-Tayeb Mohamed Bouazizi în Tunisia, pe 17 decembrie 2010). Cel însărcinat cu „viramentele modeste” ar fi fost Béchir Salah (n.1946, fost coleg de școală cu Kadhafi și profesor de biologie și matematică la liceul din Mourzouq, fost ambasador al Libiei în Tanzania și Algeria, iar din 1976 în Republica Centrafricană), atunci șeful LAP (Libyan African Portfolio) un fond de investiții financiare al regimului libian, care după revoluție, ar fi primit „azil” pe teritoriul național francez, în contextul în care era dat în UG (urmărire generală) de către Interpol. Bancherul Wahib Nacer (ale cărui birouri se aflau în Elveția) ar fi efectuat viramentul în contul său, ca de altfel și omul de afaceri franco-algerian Alexandre Djouhri (n.1959, intermediarul în tranzacții de armanent), un apropiat al fostului prim-ministru Dominique Galouzeau de Villepin (n.1953, în funcție între 2005–2007, ministrul Afacerilor eterne între 2002–2004 și de Interne între 2004 - 2005) devenit gestionar al conturilor lui Bachir Saleh au fost și ei audiați pe 31 martie 2015 (după perchezițiile efectuate la domiciliile lor). Ca urmare, pe 13 noiembrie 2015 Claude Guéant este condamnat de către Tribunalul corecțional Paris, pentru „complicitate la deturnare de fonduri și însușire de bunuri necuvenite”, la pedeapsa de 2 ani de închisoare cu suspendare (și la o amendă penală de 75.000€, respectiv, la interdicția de a exersa timp de 5 ani o funcție publică), sancțiune care în urma apelului din 23 iabuarie 2017 va fi agravată la 2 ani de închisoare dintre care doar un an cu suspendare, confirmată și de către Curtea de Casație pe 16 ianuarie 2019.Pe 15 noiembrie 2016, vine și rândul lui Ziad Takieddine de a fi inculpat în dosar pentru „complicitate la trafic de influență” și „corupție de agent public de către o autoritate publică străină”, conform căruia, condamnat și el în dosar pe 15 iunie 2020 la 5 ani de închisoare cu executare, „Claude Guéant dădea indicațiile bancare lui Bachir Saleh, fost director de cabinet al lui Kadhafi, care a făcut acestuia din urmă un bilanț detaliat al vizitelor sale în Franța”.Dar puțin mai devreme, Moussa Koussa (fostul șef al serviciilor secrete libiene) semnatarul documentului de „deblocare” a sumei de 50 M€ în sprijinul candidatului Nicolas Sarkozy la alegerile prezidențiale din 2007, este și el audiat pe 5 august 2014 de către magistrații din Qatar (unde s-a exilat, cu acordul și susținerea Franței, după moartea lui Khadafi pe 20 octombrie 2011). Conform surselor apropiate dosarului, în compania fiului său Moatassem Kadhafi, (n.1974, cel de-al 4-lea fiu) după ce a părăsit Syrte (ultimul bastion aflat în custodia partizanilor săi), Mouammar Kadhafi ar fi căzut într-o capcană (ambuscadă) organizată de către rebeli și capturat viu de către aceștia, dar până la urmă, în cursul aceleași zile, el ar fi fost găsit asasinat, fără ca asasinul să fi fost identificat. Într-o declarație făcută în cursul lunii aprilie 2012, Moussa Koussa afirmă că documentul de finanțare a canmpaniei electorale a lui Nicolas Sarkozy în 2007 de către Libia ar fi un „fals”, însă cu ocazia audierii lui pe 5 august 2014 el va susține că documentul nu este „un fals”, doar semnătura lui ar fi fost falsificată pentru că, în realiate, nu ar fi el semnatarul acestuia. Recunoașterea oficială a CNT (Consiliul Național de Tranziție) Libian, de către Franța are loc pe 7 iunie 2011 (după Qatar, prima țară arabă care face acest lucru pe 28 martie) ceea ce nu va fi urmat (și) de către celelate state ale Uniunii Europene (conform declarației din 10 martie), motiv pentru care Libia va fi din nou „recunoscătoare” Franței.În martie 2018, justiția franceză îl ajunge din urmă și pe Nicolas Sarkozy („copilul minune al secoluluii XX”) care va fi și el inculpat în dosar pentru „corupție” și „deturnare de fonduri publice (libiene)”, iar în 2020, împreună cu Claude Guéant, Brice Hortefeux și Thierry Gaubert (n.1951, om de afaceri și prieten al lui Nicoilas Sarkozy, colaborator al acestuia la primăria din Neuilly-sur-Seine și apoi în cadrul Ministerului Bugetului, ca șef de cabinet adjunct în anii 1990). Într-un alt dosar infracțional corecțional, „Karachi” (vânzarea fregatelor Arabiei Saudită și a submarinelor Pakistannului), Thierry Gaubert va fi din nou sancționat penal pe 15 iunie 2020 (în urma unui proces ținut în fața Tribunalului Corecțional Paris în periada 7–31 octombrie 2019) cu 4 ani de închisoare (dintre care 2 ani cu executare) și o amendă penală de 120.000€ pentru „însușire de bunuri necuvenite”, care va fi urmată de o altă condamnare pe 24 iunie pentru „fraudă fiscală” și „spălare de bani în cadrul unei fraude fiscale” într-un dosar în care va fi inculpat în 2019 (pentru infracțini comise în perioada 1996–2006 și o fraudă în valoare de 8,9-9M€) în Elveția, Bahamas și Columbia, la 3 ani de închisoare cu executare și o amendă penală de 600.000€ (pedepse reduse la jumătate în Appel, în cursul lunii februarie 2022) în timp ce soția sa Hélène de Yougoslavie, va fi condamnată și ea, pentru compliciate, la 18 luni de închisoare cu suspendare și o amendă penală de 50.000€. În sfârșit, în dosarul Sarkozy–Kadhafi, pe 8 februarie 2006, acesta ar fi primit un virament bancar pe contul său din Bahamas în valoare de 440.000€ din parte unei societăți off-shore Rossfield Limited aparținând lui Ziad Takieddine, după ce această societate ar fi fost creditată pe 31 ianuarie cu suma de 3Mil€ provenind de la Tresoreria publică libiană. Plasat în GAV (garde à vue) pe 30 ianuarie 2020, pe 31 ianuarie Thierry Gaubert va fi din nou inculpat și în acest dosar pentru „asociere de răfăucători în bandă organizată”, cam în aceași perioadă ca și Alexandre Djouhri, fost caid (cunoscut autorităților polițienești și judiciare) și suspect pentru activitățile sale controversate, devenit, ulterior, prieten intim (și om de încredere) al lui Nicolas Sarkozy și Dominique de Villepin, despre care știm că pe 6 decembrie 2017 ar fi fost văzut la recepția de la ambasada Franței în Algeria (Alger) cu ocazia vizitei lui Emmanuel Marcon după ce în „trecutul său îndepărtat” în 1981 a fost interpelat pentru un jaf armat într-o bijuterie pariziană. Din lipsă de probe fiabile nu va fi inculpat în dosarul criminal, însă, asociatul său din acea perioadă David Tordjman (apropiat mediului franco–tunisian) gestionar al mai multor discoteci pariziene a fost victima unei tentative de asasinat în 1985, iar conform unui raport al BAC (Brigada de AntiCriminalitate) se pare că cel vizat ar fi fost „Djouhri Ahmed” (sau „Monsieur Alexandre”) un „individ cu o moralitate îndoielnică, cu multiple activități obscure”. Avem și informații, grație confratelui nostru Pierre Péan (1938–2019, fost jurnalist de investigație și scriitor) conform cărora Djouhri ar fi fost implicat și într-o tentativă de asasinat contra omului de afaceri Ziad Takieddine, după ce l-ar fi amenințat cu moartea și pe Patrick Ouart (n.1959, magistrat), consilierul juridic (între 16 mai 2007–30 noiembrie 2009) al lui Nicolas Sakozy. După cum putem constata, fostul președinte Nicolas Sarkozy ar fi fost „hărțuit” fără întrerupere de către justiția franceză, chiar înainte de terminarea mandatului său prezidențial. În luna martie 2011, cu puțin timp înainte de intervenția militară în Libia, Kadhafi afirma că Sarkozy l-ar fi trădat în ciuda faptului că Libia i-ar fi furnizat fondurile necesare pentru câștigarea alegerilor prezidențiale, după ce, pe când era ministru de Interne, cu ocazia unei vizite oficiale la Tripoli i-ar fi cerut un sprijin financiar penrtru campania sa electorală. Pe 12 noiembrie 2016, Ziad Takieddine face dezvăluiri în fața camerelor de fimat ale site-ului de investigații jurnalistice Mediapart în care declară că banii libieni aduși în 3 valize (5M€, între noiembrie 2006 și ianuarie 2007) ar fi fost predați „direct” („în mâinile”) lui Claude Guéant și Nicolas Sarkozy, provenind de la Abdallah Senoussi (n.1949, general maior libian căsătorit cu sora lui Safia Farkash, cumnatul prin alianță al lui Mouammar Kadhafi), ceea ce va confirma și în fața judecătorului de instrucție, Serge Tournaire, însărcimnat și el cu ancheta în dosar. Originar din tribul Magarha (unul dintre principalele triburi din Libia, cu cca 1 million de membri) în anii 1980 Senoussi este responsabil cu securitatea internă al fostului Jamahiriya arabe libyenne (regimul politic al lui Mouammar Kadhafi) până când în 2002 este numit șeful serviciului de informații militare al Jamahiriya, după ce în 1999 Franța îl condamnă (prin contumacie) la închisoare pe viață pentru rolul său în atentatul terorist islamist (cu bombă) contra avionului McDonnell Douglas DC-10-30 (inmatriculat N54629 cu numărul de serie MSN 46852/125) al companiei aeriene franceze UTA (Uniunea de Transporturi Aeriene, activă între 1963–1990), în zborul UTA772 din 19 septembrie 1989, cu decolare la N'Djaména (în Brazzaville) cu destinația Paris, în care 170 de persoane și-au pierdut viața. Acesta se va prăbuși în deșertul Ténéré din Niger (la cca 650 km nord de N'Djaména, probabil, în jurul orei 12h50 GMT), descoperit de către un avion militar francez C-160 Transall, în cursul zilei următoare. Conform dizidenților libieni, Abdallah Senoussi ar fi responsabil și de masacrul prizonierilor pe 28 și 29 iunie 1996 în închisoarea Abou Salim de la Tripoli (fostă închisoare de înaltă securitate pentru deținuți–inclusiv, politici în timpul regiumului Kadhafi), denunțat și de către Amnesty International, în care conform Human Rights Watch, cca 1.270 de prizonieri ar fi fost uciși. Conform guvernului libian, acesta ar fi avut loc cu ocazia unei confruntări deosebit de sângeroase între forțele guvernamentale și rebelii aparținând organizației Groupe islamique combattant en Libye, în care ar fi fost uciți și 200 membri ai gărzii închisorii. (...). Conform informațiilor noastre, justiția franceză (judecătorul de instrucție Serge Tournaire și polițiștii de la OCLCIFF–Office Central de Lutte contre la corruption et les infractions financières et fiscales) ar fi ajuns în posesia acestor „note” aflate într-un carnet al lui Choukri Ghanem, care ar fi fost și autentificate de către mai multe jurisdicții europene, printre care și de către cea franceză. În acest carnet însă, ar figura suma de 6,5M€ virată în mai multe „reprize” de-a lungul campaniei electorale din 2007. În timpul unei reuniuni din 29 aprilie 2007, Béchir Salah (atunci directorul de cabinet al lui Mouammar Kadhafi și patronul fondului Libyan Africa Portfolio) afirmă că ar fi virat (transferat), într-o primă fază, suma de 1,5M€ în fondurile campaniei electorale ale lui Nicolas Sarkozy. Conform „notițelor” din carnet, un alt transfer în valoare de 3M€, ar fi fost efectuat mai târziu, de către unul dintre fii lui Kadhafi, foarte probabil Saïf al-Islam Kadhafi („le glaive de l'islamn”, n.1972, președintele Fundației internatționale Kadhafi pentru caritate și dezvoltare) și în sfârșit, o altă sumă de 2 M€ de către Abdallah Senoussi (șeful serviciilor de informații militare libiene, al securității interne și cumnatul lui Kadhafi). (...). În cee ace îl privește pe Nicolas Sarkozy, acesta denunță „nerespectarea vieții private”, dar și lipsa de imparțialitate în dosar, având în vedere faptul că unul dintre judecători era membru al Sindicatului Magistraturii (organizație „politică” de stânga). În cotidianul Figaro (Politique) din 20 martie 2014, acesta face afirmația că dispozitivul de ascultări telefonice ale cărui victimă este poate fi comparat cu cel implementat de către Stasi (Ministerium für Staatssicherheit–serviciul de poliție politică, informații, spionj și contraspionaj din Berlinul de Est al fostei RDA– Republica Democrată Germană, creat pe 8 februarie 1950 și dizolvat în 1989).Dar, ironia sorții face însă că „ascultările telefonice” au fost puse „în aplicare” întocmai, în perioada în care acesta a fost ministru de interne (2005–2007) și apoi președinte de stat (2007–2012), după ce au fost autorizate și votate, prin legile Perben II de 2004 (Legea din 9 martie 2004 privind adaptarea justiției la evoluția criminalității) promulgată de către Dominique Perben (n.1945, ministrul jutitiei între 2002–2005, membru al partidului UMP–Uniunea pentru Majoritatea Prezidențială devenită, ulterior, Uniunea pentru Mișcarea Popoulară, al cărui președinte era Sarkozy) și LOPPSI 2 de 2011 (Legea no 2011-267 din 14 martie 2011 de orientare și de programare pentru performanța securității interne). (...). Pe 3 octombrie 2022, Ministrul Justiției, avocatul penalist franco–italian Éric Dupond-Moretti (n.1961, unul dintre cei mai prestigioși avocați francezi, care între 27 martie 1987 (când reușește prima achitare într-un dosar penal criminal) și până la numirea sa în funcția de ministru al justiției pe 6 iulie 2022, obține, în total, 145 de achitări în cei peste 35 de ani de activitate–din 11 decembrie 1984) este obligat să se prezinte în fața Comisiei de instrucție a CJR (Cour de Justice de la République/Curtea de Justiție a Republicii), singura instituție (publică) abilitată să judece miniștri implicați în infracțiuni (corecționale/delicte sau criminale) comise în timpul mandatelor lor, după ce pe 16 iulie 2021, într-un dosar infracțional corecțional (delictual) de „conflict de interese” („prises illégales d’intérêts”–luare de decizii ilegale, care compromit imparțialitatea, independența sau obiectiviatea), conform art. 432-12 din CPF (sancționat penal cu 5 ani de închisoare și cu o amendă penală de 0,5M€), în ciuda faptului că de-a lungul anchetei preliminare acesta susținea că el n-ar fi făcut altceva decât „să urmeze recomandările administrației sale”, ceea ce nu l-a convins, evident, pe avocatul general Philippe Lagauche (reprezentând ministerul Public), care pe 9 mai 2022, în rechizitoriul său (de 55 de pagini) va detalia toate acuzațiile contra ministrului, fost „avocat al tâlharilor” (la drumul mare), supranumit (simbolic) „Acquittator", datorită rezultatelor salle de excepție în „materie” de achitări. După cum era și de așteptat, avocații săi au făcut recurs, care urmează a fi examinat în ședința plenară a Curții de Casație (compusă din primul președinte al acesteia și președinții sau decanii camerelor) în primul semerstru al anului viitor (2023), iar după părerea mea, ar exista două motive pentru acest „eveniment”, oarecum, previzibil, unul „oficial” și altul „oficios”. (...). Nu pot să închei acest vast material fără să (re)amintesc faptul că într-o duzină de procese criminale am avut ocazia să mă „interesectat” cu Eric Dupont–Moretti („campion al achitărilor”) atunci, simultan, în calitate de avocat al apărării și al „diavolului”, un „dușman de clasă” al Ministerului Public, cel mai reputat avocat penalist francez (în viață), pe care îl consider mentorul meu în materie de justiție penală și care în pledoariile sale carteziene și ingenios concepute, fără falie, au provocat „cutremure” (de „magnitudini diverse”) în sălile de judecată, gestionate mai mult sau mai puțin cu succes de către Parchet, care într-o mare majoritate de cazuri erau „convergente” către „achitare” sau în cel mai rău caz, către o reducere semnificativă a pedepsei (a sancțiunii penale) și care au contribuit esențial la succesul meu în descoperirea sau restabilirea adevărului istoric, în mai multe dosare criminale....

Rezumat „Podul blestemat” (integral). Delincventul multirecidivist parizian Marc Machin (n.1982) este ultimul și singurul dintre victimele marilor și celebrelor erori judiciare criminale franceze (după cel de-al 2-lea Război Mondial), care după reabilitarea și indemnizarea lui în 2014 de către Statul francez, pe 4 iulie (de ziua SUA), cu suma de 663.320€ (pentru 2.126 de zile de detenție criminală) în loc să-și facă „un drum în viață” demn de urmat (sau cum spune partea civilă, „să fi devenit un Înger”–ținând cont prin câte a trecut în mediul carceral fără să fi fost vonivat”), devine delincvent și va fi condamnat, din nou, pentru o infracțiune criminală.După punerea lui în libertate pe 7 octombrie 2008 (în urma autodenunțării lui David Sagno, condamnat de către Curtea cu Jurați Paris pentru aceași faptă pe 23 februarie 2012, la 30 de ani de recluziune criminală cu o perioadă de siguranță de 20 de ani), Marc Machin  începe să comită o serie de infracțiuni corecționale (furt și comercializare de obiecte furate, violență conjugală, și agresiuni sexuale), pentru ca, până la urmă, pe 21 aprilie 2018 să comită o infracțiune criminală gravă, viol asupra unei tinere în vârstă de 22 de ani (într-un apartament parizian, pe strada Saint Maur (din sectorul n011), în care intră prin efracție, în jurul orei 22h00). Cagulat (mascat), el se afla în posesia unei arme albe (cuțit de bucătărie, găsit la locul crimei) pe care avea intenția de a o utiliza în cazul în care tânăra femeie s-ar fi opus „doleanțelor” sale.Conform dosarului de instrucție, în afară de intrarea ilegală (fără acordul victimei) în apartament (adică, „violare de domiciliu”), ar fi fost vorba (în zorii zilei) și de un act sexual oral forțat (adică, „o felație sub amențiarea unei arme albe”) și de sustragerea cu violență a cardului de credit a tinerei femei (adică, de „furt și estorcare de fonduri cu violență”). După ce ADN-ul său este identificat pe corpul victimei (care va depune plângere la poliție în aceași zi), Marc Machin va fi interpelat pe 17 mai 2018, și își recunoaște fapta în timpul arestului preventiv (Garde à Vue), cu toate că într-o primă fază a interogatoriului o nega cu vehemență. De altfel, identificarea lui nu ar fi creat mari probleme anchetatorilor, pe de o parte, pentru că după eliberarea lui din penitenciar, el era sub control judiciar, iar pe de altă parte, pentru că amprentele sale genetice erau înregistrate în Fneag (Fișierul Național al Amprentelor Genetice).(Re)amintesc aici faptul că, deși el este pus în libertate pe 7 octombrie 2008, achitarea și reabilitarea lui vor avea loc mult mai târziu (datorită formalităților administrative ale procedurii judiciare), în cadrul unui proces în fața Curții cu Jurați Paris, pe 20 decembrie 2012. Cererea lui de despăgubire (daune materiale și morale ) în valoare de 1,997M€ va fi examinată de Curtea de Apel Paris pe 16 iunie 2014, pentru ca pe 4 iulie să intre în posesia sumei care i-a fost acordată, 663.320€ (cca de 3 ori mai puțin), după o decizie luată pe 30 iunie. Această sumă se compunea dintr-un prejudiciu moral de 1,06M€ (suferit în detenție, timp de 6 ani și 10 luni, între 2001–2008), respectiv, din 800.000€ prejudiciul moral suferit în cei 11 ani cât a durat procedura de „reabilitare” a sa (2001–2012), iar restul reprezenta prejudiciul material (salariul cu care ar fi fost plătit în timpul detenției sale) în cazul în care ar fi putut presta o activitate lucrativă remunerată (necalificată).Dar, din păcate, deja la începutul anului 2009 (adică, la foarte puțin timp după eliberarea lui) el va comite 3 agresiuni sexuale (dintre care două asupra unor minore), motiv pentru care pe 15 iunie 2009 el va fi interpelat de către polițiștii de la PJ (Poliția Judiciară), iar după un an de detenție provizorie, pe 18 mai 2010 va fi condamnat de Tribunalul Corecțional Paris (a 15-a Cameră Corecțională), la 3 ani de închisoare (contra 5 ani, cât solicita Ministerul Public) și la 5 ani de tratament medical și socio–judiciar, respectiv, la plata unei daune morale (victimelor sale) în valoare de 20.000€.Prima agresiune sexuală (cu caracter corecțional, delictual) are loc pe 5 iunie 2009, când Marc Machin va urmări o femeie de la o stație de metrou (din sectorul 20) până la domiciliul ei, unde în holul imobilului, în timp ce ea urca treptele scării, el filma cu telefonul lui sub rochia ei (fără ca aceasta să-și dea seama). Observând gestul lui Marc Machin, ea îi trage lui o palmă, la care acesta din urmă va reacționa violent, cu un pumn în față, după care „introduce, cu violență, mâna în chiloții ei și începe să-i mâgnâie sexul, râzând”. De fapt, el n-ar fi vrut decât „să filmeze chiloții femeii”. Din păcate în urma pumnului administrat acesteia, săraca femeie ar fi avut nevoie de 3 zile de concediu medical. Înainte de acest „eveniment”, pe 13 iunie 2009, Marc Machin ar fi făcut același lucru și cu celalte două minore (cu vârste de 14 și 15 ani), care locuiau în același cartier cu el, în proximitatea domiciliului său „forțat” (la bunica sa) de liberatea condiționată sub control judiciar. În timpul procesului, Marc Machin declara că „Eu am comis un act violent contra pudorii feminine. Nu vreau să mă justific și nici să minimalizez gestul meu. Am fost ademenit de vechile mele pulsiuni, vechii mei demoni, ura, supărările și frustrările mele care, mi-au alterat gândirea, judecata. (…). Aceste lucruri mă fac să roșesc în interiorul meu”.Până la urmă, pe 4 decembrie 2011, el va fi pus în libertate conndiționată sub control judiciar, dar nu pentru mult timp, pentru că la începutul anului 2012 va fi reîncarcerat pentru „violarea” legislației în vigoare privind libertatea condiționată sub control judiciar. În total, până la ultima sa condamnare pentru viol, de către Curtea cu Jurați Paris (sub președinția lui David Hill) pe 14 octombrie 2021, Marc Machin (apărat de către avocații Adrien Gabeaud și Elise Arfi) ar acumulat în cazierul său judiciar, exact 15 condamnări cu caracter corecțional (delicte).În procesul său, care a debutat pe 11 octombrie 2021 (cu „ușile închise”), în afară de cei 16 ani de recluziune criminală la care a fost condamnat de către Juriul Popular (din din maximum 20 de ani, prevăzut de lege, în cazul lui), cu ½ din pedeapsă, ca perioadă de siguranță (înainte de executarea căreia nu poate fi pus în libertate condiționată sub copntrol judiciar), el are și obligația de a urma un tratement medical și o procedură socio–judiciară timp de 5 ani, dar să și splătească daune morale tinerei femei, în valoare de 25.000€. Conform avocatului ei, Audrey Dufau, tânăra femeie ar fi fost mulțumită de verdictul anunțat de către președintele Curții și, „oarecum ușurată, pentru că, calvarul ei a luat sfârșit”.Merită să adaug aici și faptul că pe 11 ianuarie 2016, BEDJ (Brigada de Executare a Deciziilor Judiciare/Justției) l-a interpalat (arestat) pe Marc Machin pentru o a doua oară într-un hotel din sectorul 9) pentru nerespectarea condițiilor libertății condiționate sub control judiciar, în cadrul unui dosar corecțional de „violență conjugală” (adică, „maltratarea concubinei sale”) în care a fost condamnat, la sfârșitul anului 2015, la 6 luni de închisoare. Ca urmare, el a fost reîncacerat din nou, mai ales că mai devreme, în cursul lunii februarie 2013, a fost condamnat și la 6 luni de închisoare cu suspendare pentru „violență, furt și comercializare de obiecte furate” (telefoane mobile), în sectrorul 18, o pedeapsă, „restanță”care, trebuia și ea să fie executată (ca atare).Anul viitor, în 2017, el va fi interpelat, din nou, de către polițiștii de la BAC (Brigada AntiCriminalitate) în nord-estul parizian, pentru că l-ar fi bătut pe proprietarul camionetei căruia i-a vândut-o. Recunoscând în fața Curții că a avut, nejustificat, un „comportament impulsiv” el este condamnat în „instanță imediată” (Curte Corecțională instituită pe loc) la o amendă penală de 400€ pentru ultraj și violență fizică.În sfârșit, la ultimul său proces, am fost convins că avocații lui Marc Machin ar fi făcut tot posiblul pentru a-i diminua pedeapsa cu o serie de circumstane atenuante care i-ar fi marcat copilăria „de mizerie” (plasat la vârsta de 3 ani într-o familie adoptivă, violat la vârsta de 7 într-o altă familie adoptivă) și adolescența „de toxicoman” (depența sa fizică și psihică de cannabis) cu viața sa afectivă, inclusiv cu dramele trăite (mama lui trage cu arma de serviciu în tatăl său fără să-l nimerească, moartea acesteia, un an mai târziu, de SIDA și a bunicii lui, de cancer peste 4 ani) dar mai ales, ulterior, cu cele 2.126 de zile de detenție criminală, evident, pe nedrept.Deși aveam intenția să-l întâlnesc și să stau de vobă cu el despre o serie de subiecte care (poate) i-ar fi „fragilizat” viața, din motive „tehnice” (legate, în special, de pandemia Covid 19), acest lucru nu a fost posibil, cu toate că amândoi trăim, oarecum în nord-estul parizian și în plus, avem și cunoștințe comune (tot, foști delincvenți, infractori, mai mult sau mai periculoși). Fie, eu eram disponibil și el era arestat (și nu rareori, încarcerat), fie el era disponibil, dar eu eram atunci angajat în alte proiecte importante sau nu eram atunci în Franța. În orice caz, părerea mea despre el cunoaște foarte bine și Louis Ballingo fstul său avocat care l-a asistat la procesul revizuirii condamnării sale în care a fost despăgubit cu daunele morale și materiale pentru eroarea judiciară comisă în dosarul lui. Așa cum am menționat, chiar dacă suma obținută, în total, nu au reprezentatat decât cca 1/3 din cea reclamată, ea a fost una dintre cele mai importante dintre cele care au fost acordate de către justiția franceză. În plus, tatăl acestuia, a fost si el îndemnizat cu suma de 38.000€, iar sora, respectiv, fratele lui, fiecare dintre ei, cu suma de 20.000€, care împreună cu suma acordată lui (663.320€) revine la o indemnizare de 741.320€.Această sumă a fost depășită doar de cele obținute de către Loic Sécher (condamnat în 2003 și reabilitat în 2012), indemnizat cu 797.352 € (din care 197.352,32€ prejudiciu material) si 600.000 € prejudiciu moral (pentru 2.655 de zile de detentie), la care se va adăuga și suma de 110.000€ (pentra ma lui și frații săi), respectiv, de Patrick Dils (condamnat în 1989, reabilitat în 2002), indemnizat cu 1M€ (pentru 13 ani și 3 luni de detenție criminală, la care ulterior va fi fost adăugată suma de 146.000€ pentri indemnizarea rudelor sale).Din contră, Abdelkader Azzimani si Abderrahim El-Jabri (de origine magrebina, condamnați în 2003 și reabilitați în 2014), vor fi indemnizați (împreună), cu suma de 968.424, 57€ (adică, fiecare cu câte 484.212,85€), pentru detenții criminale mult mai lungi (11 ani, respectiv, 13 ani), căreia vor fi adăugate și indemnizațiile pentru rudele acestora (360 000 €, pentru cele ale lui Abdelkader Azzimani și 130 000 € pentru cele ale lui Abderrahim el-Jabri)În sfârșit, suma de bani cu care Marc Machin (achitatul n08) a fost indemnizat, fără niciun fel de probleme, i-ar fi trebuit să permită acestuia (cu eforturi mai mult sau mai puțin susținute) să re (re)integreze în societatea civilă și fără (mari) dificultăți. Adică, să rupă, definitiv, cu trecutul său de infractor (delincvent), cum au reușit, de exemplu, ceilați 2 achitați care i-au urmat (n09–Abdelkader Azzimani si n010– Abderrahim  El-Jabri, din păcate însă, el nu și-a dorit, cu adevărat, acest lucru și nici să intre „în rândul oamenilor normali” pentru că din punct de vedere psihic, profilul său, mai ales, datorită trecutului său, a fost și este (și astăzi), „anormal”!Menționez aici faptul că primii 7 achitați în procedura juridică criminală (în ordine: Jean Dehays, Jean-Marie Deveaux, Roland Agret, Guy Mauvillain, Rida Daalouche, Patrick Dils, Loic Secher), respectiv, n011–Christian  Iacono (condamnat în 2009, reabilitat în 2015), care i-a urmat lui Abdelkader Azzimani si Abderrahim  El-Jabri, respectiv, achitații celebrului proces de pedofilie Outreau (Pierre Martel, David Brunet, Karine Duchochois, Daniel Legrand, Christian Godard, Roselyne Normand, Odile Marécaux, Dominique Wiel, Franck si Sandrine Laver, Thierry Dausque, Daniel Legrand si Alain Marécaux) indemnizați cu 10M€ (adica în medie, cu cca 760.000€/achitat), chiar dacă n-ar fi fost „copii (chiar) de suflet” (în sensul naivității), „ușă de biserică” (în sensul nerespectării moralei religioase) și nici „îngeri”  (în sensul figurat), totuși, sub nicio formă n-au fost delincvenți de talia lui Marc Machin.Ca urmare, pentru mine el (care „dorește să se reconstruiască pentru a putea face față vieții în condiții decente”–la ceea ce, de altfel, va avea destul timp, să reflecteze în cei, cel puțin, 8 ani de detenție criminală) este și va rămâne un „eșec” din punctul de vedere a reinserției sociale a foștilor condamnați recidiviști, indiferent de timpul cât va fi încarcerat. Cu alte cuvinte, există (foarte) slabe șanse pentru ca el să nu recidiveze, sub o formă sau alta, atât în procedura corecțională (deja cu antecedente serioase), cât și în cea criminală (în care a debutat).Într-un asemenea context, eliberarea lui din Penitenciarul Rouen („Bonne Nouvelle”), pe 7 octombrie 2008 (în dosarul crimei/crimelor de pe podul Neuilly–în care a fost achitat), așa cum am putut constata, în loc să fi fost o „veste bună”, a fost, din păcate, o veste cât se poate de proastă. Iar dacă ținem cont de vârsta lui (39,5 de ani) dar și de fapul că din 17 mai 2018 a fost încarcerat până pe 14 octombrie 2021 (anuțarea verdictului în dosar), în detenție provizorie (adică timp de aproape 3,5 ani), cel puțin teoretic, la vârsta de 44 de ani, Marc Machin va fi din nou condiționabil (ca de atâtea ori, de altfel, în procedura corecțională), pentru că în procedura juridică criminală, din fericire (pentru el) este încă „primar” (adică, condamnat pentru prima oară). Ca urmare, este foarte probabil ca acesta să mai scrie câteva pagini „remarcabile” în istoria criminalității franceze. Timpul rămâne tânăr! Bibliografie: Podul „blestemat” al lui Marc Machin. Istoria unei grave erori judiciare. Istotia unei imposibile reinserții socio-profesionale. O dramă fără sfârșit. (Patria Română: https://patriaromana.com/2021/10/26/podul-blestemat-al-lui-marc-machin-istoria-unei-grave-erori-judiciare-istotia-unei-imposibile-reinsertii-socio-profesionale-o-drama-fara-sfarsit/)