Cu fiecare nouă expoziție, Galeria Kulterra, condusă cu măiestrie de proprietarul ei, Ștefan Vezure, se distinge pe piața artei plastice românești, capătă individualitate, are ceva unic, care depășește tot ce putem vedea la celelalte galerii bucureștene. Impresionează în primul rând monumentalul, ceea ce nu este propriu tradiției românești, în care pictura se reduce la tablouri de dimensiuni mici, o pictură ferpar, cum am numit-o eu. Acestei viziuni pitice, Kulterra îi răspunde printr-o abordare a picturii la dimeniuni americane, după modelul expozițiilor de acolo. Unde, într-un spațiu foarte mare, se expun doar câteva pânze mari, tocmai pentru a pune în valoare opera artistului, pentru a o putea admira, analiza și savura în voie. Tot ce am văzut până acum la Kulterra, are această măreție, această grandoare, fără să fie mitomanie, ci asumarea conștientă a unor valori care au ceva de spus.
Și ultima expoziție, Vizibil/Invizibil, a tânărului artist Ciprian Antoci, satisface aceste criterii. Calitatea lui Ștefan Vezure de a descoperi artiști „necunoscuți” sau „ascunși” și de a-i propulsa în formidabila sa galerie de pe Știrbei Vodă, este extraordnară. România avea nevoie de un asemenea galerist. Țara e plină de talente, sunt zeci de artiști plastici, dar puțini au puterea de a ieși în față cu opere mari, cu tablouri de mari dimensiuni. Și o astfel de ofertă vine în favoarea artistului, pe care îl obligă să se mobilizeze, să se depășească pe el însuși. În spațiile colaterale și la etaj, vedem multe tablouri ferpar ale lui Antoci, de dimensiuni mici, probabil din faza în care el picta la nivelul impus de galeriile românești, care au boala să expună zeci de lucrări, fără să rămâi impresionat de nici una, fiindcă mulțimea ucide valoarea. Dar în sala centrală a galeriei, Antoci devine monumental, prezintă câteva lucrări care îi definesc căutările. O operă trebuie pusă în evidență în spații largi.
Ciprian Antoci expune peste 40 de lucrări, de la cele pitice la opere de mari dimensiuni. Am întrebat-o pe Paula Craioveanu, care bântuia pe acolo, dacă ea are puterea să își deruleze opera într-o asemena expoziție. Nu are. Abia într-o astfel de galerie un artist își arată vocația. Kulterra nu promovează decât artiști care au viziuni. Artiștii români sunt plini de talent, dar le lipsește un lucru esențial, viziunea. Adică ei imită ce fac alții, în special americanii, dar nu au o viziune proprie, nu ne dovedesc că au ceva de spus. Clasicii au avut, dar de când s-a schimbat macazul istoriei și al artei, românii nu au mai dat o voce românească inedită. Adrian Ghenie este simbolul dezrădăcinării, el nu are nimic românesc în pictura sa, este un afacerist pe baza de opere imitate. Îi imită pe George Bazelitz și Francis Bacon sau face speculații cu autoportretele lui Van Gogh ori cu moda (Hitler bătut cu frișcă!).
Nici Ciprian Antoci nu are nimic românesc sau modovenesc (el e născut în Moldova), dar talentul moldovenilor este fulminant și ei trebuie asimilați culturii române. Antoci încearcă să fie o voce românească, să impună mondial această parte de lume. Dacă vocea noului românesc nu vine de la București, e bine că vine de la Chișinău. Și se va auzi și mai bine. Maia Sandu ar trebui să-i arunce o floare lui Ștefan Vezure. Podul de flori trebuie să continue. Și arta este calea superioară. Lui Antoci îi trebuie promovare și va ajunge departe. El seamănă deocamdată cu celebra pictoriță americană Helen Frankenthaler, artista marilor pete de culoare. În România, acest gen de pictură abstractă cu bidineaua sau cu găleata nu l-a încercat decât Corneliu Vasilescu, ca într-o joacă, când era în pușcărie, ca deținut politic, iar când s-a eliberat, s-a trezit direct abstracționist!
O analiză a Galeriei Kulterra, pe baza expozițiilor de până acum, ar trebui să poarte titlul „Vizionarii”. Sau poate „Moldovenii”, fiindcă galeristul cultivă sau descoperă artiști moldoveni, vede că de acolo vine azi pulsul artei românești. O astfel de carte aș putea scrie. Am arătat ce sclipiri de geniu are Valeria Glibiciuc, în expoziția de la Kulterra. Îl alătur acum pe Ciprian Antoci, al cărui demers vizionar stă tocmai în această cheie: Vizibil/Invizibil. Pictura face vizibil invizibilul, iar tabloul de mari dimensiuni care dă titlul expoziției, reprezintă un fel de pointllism, mii și mii de puncte închise la culoare și albe, care sugerează Calea Lactee. Georges Seurat nu putea face așa ceva. El s-a oprit la The Eiffel Tower. Mai degrabă îl imită pe gestualistul Pollock, care are lucrări etalon în acest sens. Dar l-aș apropia și de Willem de Kooning. Dintr-odată Ciprian Antoci devine american, mai american decât americanii, fiindcă stă cu fața spre cosmos, spre viitor. Aceasta și este definiția Americii, țara care stă cu fața spre cosms, spre viitor.
Am avut impresia, văzând expoziția Vizibil/Invizibil, că mă aflau la New York, într-una din marile galerii din Chelsea, sau chiar la Outsider Art Fair, și cred că expoziția lui Ciprian Antoci e potrivită pentru acele galerii, fiindcă are suficientă naivitate (dominant acum în America este curentul kitsch, născut din pop-art) și ar avea un mare succes acolo. Sigur, Antoci nu a urmărit așa ceva, el se reprezintă pe sine, își caută vocea, căci deocamdată nu știe că elementul autohton dă originalitatea viziunii mondiale. Ce-am văzut nu poate fi încadrat în vreun curent național, nu face parte din tradiția artei plastice românești, nici un element al ei nu amintește de vreun curent românesc. Poate ar fi elementele surrealiste, care l-ar plasa în tradiția unor Victor Brauner, Jacques Hérold, Jules Perahim, Marcel Iancu etc. Dar ce diferențe colosale! La Antoci pasta este groasă și, de regulă, liniile ei sunt trase cu pensula mare, să nu zic cu bidineaua. Sunt spații bine conturare coloristic, prin aceste mișcări de arcuri, de mare amploare. Aceste suprapuneri de mari linii și pete de culoare, distincte, diferite, au calitatea că transformă bidimensionalul în tridimensional, dau adâncime planurilor și descoperim armonii spațiale.
Pe linia vizionarismului din tabloul „Calea Lactee”, să-l numesc așa, se înscriu multe lucrări, în special cele din sala mare (expoziția nu are un catalog, să ne ajute să numim lucrările ale căror titluri în engleză ar putea avea efectul scontat, dar nici pe internet nu pot fi găsite, artistul s-a înconjurat de o precauție exagerată, își apără lucrările ca o cloșcă puii, însă așa nu poate vinde și trebuie să știe că din creația unei opere face parte și critica ei, fără critică un artist nu e întreg, așa cum o operă nu e considerată terminată fără titlu, el încă nu știe să pună titluri lucrărilor, nu-i nici Kandinsky, care a lansat moda titlului fără titlu-Untitled). Ce definește viziunea lui Antoci este ideea de evadare, el vrea se evadeze din lumea în care trăim, într-o lume mai bine organizată, cum e galeria Kulterra sau poate Guggenheim, unde s-a fotografiat la o expoziție dedicată lui Brâncuși! Așa este lucrarea Exit, pe fond albastru închis, care sugerează o evadare în spațiul SF. Evadare sugerează și lucrarea Landscape, care face parte dintr-o serie de peisaje. Ca și seriile Energy of Sound, Inside și Light. Ele sunt evadări, nu interiorizări, cum greșit a scris cineva.
Ciprian Antoci e foarte tânăr (n. 1995, satul Bulboaca), are vreme să se dezvolte. Va învăța tot ce trebuie ca să-și întemeieze arta picturii pe o solidă cultură, fiindcă ea, cultura (kulterra), face diferența dintre artiști. Sunt mulți chemați, dar puțin aleși. Cei aleși au viziuni axate pe mari focare culturale. El va învăța că fiecare tablou trebuie să conțină un story. Chiar și cele pur abstracte se pot povesti. Există o epică a culorii. Așa cum există o Energy of Sound, pe care Antoci o exprimă prin culori. O asociere a culorilor cu sunetele, ca în poezia Vocale a lui Arthur Rimbaud, care stabilește insolite corespondențe între sunete și culori. Fenomenal cum definea Blaise Pascal conceptele, le spunea ficțiuni! Dar multe tablouri ale lui Antoci sunt la granița dintre figurativ și nonfigurativ. Și aici e loc de inventivitate.
În tabloul urban din fundul sălii mari, care ocupă singur un perete, am fi putut vedea cum zboară pești (vezi tabloul Pollock Fish, cum din rețeaua de linii și noduri gestualiste țâșnește un pește), iar unde se sugerează o pădure de mesteceni, am fi putut vedea un amestec al regnurilor. În fiecare tablou mereu trebuie să se întâmple ceva din punct de vedere chromatic. Narativitatea trebuie doar sugerată printr-o linie nepotrivită sau o culoare care cade ca nuca-n perete. Unitatea coloristică trebuie mereu spartă cu elemente stranii, contrastante. Și prin culoare se pot exprima sunete à la Alban Berg sau cuvinte nepotrivite ca la Arghezi sau Nichita. Dacă există necuvinte, există și neculori. Antoci încă nu are o viziune utopică solidă, clară, dovadă că se întreabă încotro merge omul, pe care cale, ce i se oferă, ca în tabloul Where?, unde un om stă în fața unei scări care duce în subteran, nu în sus. Încă elementul religios, mistic, lipsește din creația sa. Tocmai de aceea simte nevoia de evadare. Evaziunea ține de artă. Numai arta adevărată, mare, o poate evidenția. Fiindcă această utopie odată definită, va avea și limbajul estetic necesar care s-o exprime. Încă o dată se vede că renunțarea la estetic, este o cale greșită.
Grid Modorcea („the great Mitică”–Dr. în arte, scriitor și cineast, cel mai prolific autor român în viață, „the most complex” and maybe „the biggest”, „cel mai valoros din toate timpurile”)
Articole asociate
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
Cum am trăit sfârşitul… „Zidului” (Corespondență de la Axel Riwe din Anklam – Germania)
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
[…] „Un artist de viitor: Ciprian Antoci” (Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea, D… […]
[…] „Un artist de viitor: Ciprian Antoci” (Corespondență de la marele intelectual Grid Modorcea, D… […]