Nota Autotului Marxism–Leninism este un termen care își are originea în Uniunea Sovietică (URSS) de pe vremea lui Iosif Vissarionovici Stalin, care descrie ideologia oficială a regimului, cunoscută până atunci drept marxism (conceput și elaborat de către Karl Marx și Friedrich Engels). Deși erau de acord cu învățăturile lui Vladimir Ilici Lenin, susținătorii antistaliniști ai lui Lev Davidovici Troțki (troțkiștii), nu foloseau acest termen, vorbind rareori despre adeziunea lor la marxism, leninism sau troțkism. Stalin, în contrast cu Troțki, nu a scris lucrări semnificative din punct de vedere teoretic, (cuvântul stalinism fiind mai mult o referire la stilul de guvernare decât la o ideologie), dar a aderat în mod oficial la învățăturile lui Karl Marx (materialismul dialectic și istoric, respectiv, socialismul științific) așa cum au fost ele revizuite de Lenin. Această ortodoxie a Marxism-Leninismlui a devenit din acel moment un semn al Comunismului (orânduirea socială supremă) oficial în toată lumea, chiar și după ce Stalin a fost discreditat în Uniunea Sovietică.
Repudierea lui Stalin în Uniunea Sovietică și în alte părți a dus la o mișcare antirevizionistă condusă de Republica Populară Chineză și de Mao Tse–tung în particular, care pretindea că reprezintă adevăratul marxism-leninism stalinist. Oponenții lor antistaliniști (și unii prostaliniști, precum Bill Bland în Regatul Unit) nu au fost de acord cu pretențiile lui Mao și au insistat în afirmarea faptului că acesta prezenta o nouă ideologie, Maoismul. Unii susținători ai lui Mao au recunoscut mai târziu importanța gândirii originale ale mentorului lor și au adoptat acest termen (maoism) sau pe acela de marxism-leninism-maoism. Astăzi, apelativul marxist-leninismt este folosit în principal de cei care păstrează moștenirea lui Stalin (și care ori îl resping pe Mao, ori nu, cum ar fi Alianța Marxist–Leninistă) și maoiștii înșiși (de exemplu Partidul Comunist din India). Mai există și unele grupuri care se autodenumesc marxist–leniniste dar resping stalinismul, precum este Partidul Comunist din Marea Britanie (PCC).
Partidul Comunist din Romănia (PCdR) este numele sub care Partidul Comunist Român a funcționat timp de 24 de ani (1921-1945) dintre care 20 de ani în ilegalitate (1924 – 1944), dirijat de la Moscova prin Comintern, al cărui membru era. Interzicerea PCdR de către Guvernul Ion I.C. Brătianu pe 5 aprilie 1924, a fost hotărâtă fiindcă milita pentru autonomia provinciilor românești „până la despărțirea totală de statul român”, calificat drept „stat imperialist”, format din „petice”, prin „cucerirea” de teritorii străine. Mesajul PCdR sugera că just și corect este ca România Mare să se dezmembreze și să returneze Basarabia rușilor, Transilvania maghiarilor și Dobrogea bulgarilor.
După cea de-a VI-a Conferință a Federației Comuniste Balcanice, desfășurată în luna decembrie a anului 1923, PCdR-ului i s-a impus să facă publică lozinca adoptată de partidele Kominternului în problema națională, ceea ce pentru România se traducea prin susținerea, de către comuniști, a principiului „autodeterminării, până la despărțirea de statul român a unor provincii” cu referire specială la Basarabia. Acest lucru a dus la scoaterea partidului în afara legii, în 1924. PCdR și-a schimbat numele în PCR după 23 august 1944, însă oficial redenumirea a avut loc pe 16 ocombrie 1945, cu ocazia primei Conferințe a Partidului Comunist.
Partidul Comunist din Romănia (PCdR) a fost un partid politic creat pe 9 mai 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Social Democrat Român (istoric). A funcționat în diferite perioade sub diferite denumiri oficiale: între 1921-1945 drept Partidul Comunist din România, și între 1954-1965 drept Partidul Muncitoresc Român(PMR), care din 1965 redevine Partidul Comunist din Romănia (PCR). În România interbelică, PCR a fost o mică organizație politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice (URSS) care a susținut ideologic Revoluția Comunistă.
Partidul Comunist Român și-a început ascensiunea la putere în România după actul de la 23 august 1944, la care a participat în calitate de membru al Blocului Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, s-a instaurat Republica Populară Română. Între 1947-1989, PCR a fost singurul partid politic oficial care a activat pe scena politică din România. În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. Sub conducerea PCR în România a fost instaurată dictatura proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată de principiile dictatoriale ale PCR, iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare.
Anexă. Ptofesorul Doru Pop de la UBBC (Universitatea Babeș- Bolyai Cluj-Napoca) cu completări ale autorului,
Această tânără speranță era Nicolae Ceaușescu, într-adevăr cel mai tânăr membru al Biroului. Faptul mai puțin cunoscut este acela că Ceaușescu a fost ucenicul „bătrânului bolşevic” Bodnăraș. Încă de la primii săi pași într-ale comunismului Ceaușescu a făcut parte din anturajul acestuia. În mod amuzant, numele de cod al lui Bodnăraș era chiar „inginerul Ceauşu”. Ajuns șef al serviciilor secrete ale armatei, apoi Ministru al Apărării, Bodnăraș avea o influență atât de mare încât se spune că el a fost cel care i-a cerut lui Nikita Sergheevici Hrușciov, și a obținut, retragerea trupelor sovietice din România în 1958.
Un personaj straniu în istoria comunismului românesc, Emil Bodnăraș (Emilian Bodnarenco, uneori și Botnăraș) fusese ofițer în armata română, cu grad de locotenent. El a dezertat în 1932 ajungând la Moscova, fiind cel mai probabil antrenat ca spion în Uniunea Sovietică (URSS). Nu putem să știm dacă a fost sau nu agent al GRU, dar cariera sa este remarcabilă. În 1934 s-a reîntors în România ca cetățean sovietic și a fost arestat imediat. A ajuns în închisoare unde s-a împrietenit rapid cu Gheorghiu-Dej. Eliberat în 1942 din închisoare, probabil cu acordul serviciilor secrete românești, Bodnăraș a început să organizeze activitățile clandestine ale Partidul Comunist din Romănia (PCdR), mai ales așa-numitele „gărzi patriotice” pe care le-a activat în timpul loviturii de stat din 23 august 1944. Coleg de celulă cu junele Ceaușescu, Bodnăraș a rămas mentorul acestuia. În „Orizonturi roșii” Mihai Pacepa confirmă că generalul cu patru stele și-a trimis discipolul la Moscova, de unde acesta s-a întors „comisar politic al Forţelor Armate”, fiind avansat apoi la grad de general.
Cariera lui Ceaușescu a fost de la început inspirată de maestrul său. Ca și Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu a avut o lungă activitate de deputat în Marea Adunare Națională a României. Amândoi, începând cu primele alegeri de după război, au fost prezenți în Parlament, Ceaușescu fiind ales în 1946 în județul Olt. Presa vremii scria chiar că tânărul comunist și-ar fi înjunghiat contracandidatul, dar ascensiunea sa nu a fost umbrită.
Bodnăraș, era căsătorit cu Florica Glanstenin, fosta soție a lui Radu Munzer Mănescu, mai târziu profesoară de socialism științific și veche ilegalistă ea însăși, a fost și a rămas mereu în cercul select al puterii. Cu ajutorul lui au fost înlăturați toți liderii importanți ai partidului, de la Foriș la Ana Pauker (liderul neoficial al partidului de la terminarea războiului care sosise de la Moscova la București și care s-a bucurat multă vreme de sprijinul lui Stalin) și, în cele din urmă, tot el l-a propulsat pe Nicolae Ceaușescu. De fapt triumviratul Ceaușescu (secretar-general), Maurer (ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, deci prim-ministru) și Bodnăraș (vicepreședinte, ca vice-premier) va fi la conducerea României, ei luând toate deciziile principale la începutul anilor 70.
Bodnăraș era atât de apropiat de Ceaușescu încât numai el a știut depre întâlnirea secretă dintre tânărul secretar al artidul Comunist din Romănia (PCdR) și Iosip Broz Tito în august 1968 când se temeau că trupele sovietice vor invada România socialistă. Conform documentelor desecretizate (Digital Archive) Bodnăraș era chiar intermediarul unor negocieri între SUA și Vietnam și, cu ajutorul rabinului-șef Moses Rosen, ducea tratative cu Israelul. La funeraliile lui Charles de Gaulle, Bodnăraș a stat chiar în spatele lui Nixon. Tot el l-a propus pe Ceaușescu în funcția nou înființată de președinte al Republicii socialiste în 1974. Bodnăraș a murit în 1976, iar ucenicul care i-a dus sicriul pe umăr, a rămas fără mentor și a luat-o razna.
În imaginea din 1965 se vede relația dintre Bodnăraș (al treilea în stânga, în dreapta lui Ceaușescu, care folosea și el tehnica ridicării pe vârfuri, este Maurer) și ucenicul său în conducerea de partid și de stat. Influența politică sovietică din timpul lui Stalin s-a exercitat prin liderii de partid, în frunte cu Gheorghiu-Dej (perceput în toate mediile ca un lider animat de convingeri staliniste puternice). Influența economică sovietică s-a materializat prin crearea companiilor mixte Sovrom, prin care economia română a fost transformată după modelul economiei planificate centralizate sovietice. Dintre acestea, cele mai importante pentru Uniunea Sovietică (URSS) au fost Sovrompetrol și Sovromtransport, care au intrat în funcțiune imediat. Ultimul sovrom, Sovromcuarțitul a fost revândut românilor abia în anul 1956, punându-se astfel capăt unei forme de exploatare economică directă de către ruși.
La nivel politic, toate inițiativele românești trebuiau să aibă aprobarea lui Iosif Stalin. Gheorghiu-Dej a manevrat de așa natură tendințele antisemite ale liderului de la Kremlin din ultima parte a vieții sale, pentru a obține permisiunea de epurare din partid a liderilor de origine evreiască, acuzați de „cosmopolitism”. În această acțiune, Gheorghiu-Dej s-a bazat pe Departamentul Securității Statului, creat cu sprijinul sovietic. Mișcarea lui politică s-a înscris în cadrul mai general al epurărilor Proceselor de la Praga și al Complotului doctorilor de la Kremlin. Gheorghiu-Dej nu poate totuși să fie considerat un antisemit. Deși cei mai mulți politicieni epurați erau evrei (în frunte cu Ana Pauker), în tabăra proprie se aflau în egală măsură evrei, așa cum a fost Gheorghe Gaston Marin. Gheorghiu-Dej a țintit în principal creșterea gradului de control asupra partidului și s-a folosit de naționalism și antisemitism pentru a câștiga simpatia populară.
Din contră, acesta ar fi fost direct implicat în aplicarea terorii comuniste în România. Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale din 14 ianuarie 1950 au fost legalizate lagărele de muncă, cunoscute inițial ca „Unități de Muncă”. Scopul acestora era „reeducarea elementelor ostile față de Republica Populară Română și pentru pregătirea și integrarea acestor elemente în viața socială a unei democrații populare în plină construcție a socialismului” (art. 1 al Decretului nr. 6). Persoanele pasibile de a fi internate în lagăre erau definite într-un ordin al lui Gheorghe Pintilie, șeful Securității, emis la 3 aprilie 1950. Erau incluși „toți cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste, tendențioase sau ostile, sau ascultă sau răspândesc propaganda nerușinată a posturilor de radio imperialiste; toți cei care defăimează Partidul Muncitoresc Român sau pe conducătorii săi, sau Uniunea Sovietică și conducătorii ei; toți acei cetățeni români care au frecventat sau frecventează bibliotecile și ambasadele puterilor capitaliste în România”.
În primăvara anului 1950, în perioada ruperii de facto a relațiilor cu țările occidentale, regimul comunist a început să-i aresteze pe cei care frecventau institutele și bibliotecile occidentale. Mulți studenți au fost arestați, între care a fost și Șerban Papacostea, reținut pentru că a frecventat biblioteca franceză din București. A fost deținut la lagărul de muncă de la Capul Midia (este de menționat că după 1990, Papacostea a fost directorul Institutului de Istorie „N. Iorga” din București, între 1990 și 2001, precum și membru al Academiei Române). La 22 august 1952, Consiliul de Miniștri a adoptat rezoluția 1554 prin care lagărele erau desemnate „colonii de muncă”. Documentul a fost semnat de Gheorghiu-Dej, în calitate de președinte al Consiliului. Rezoluția introducea pedeapsa domiciliului forțat, sau exilul intern, pentru cei care nu fuseseră „reeducați” în închisoare sau în lagărele de muncă. Erau incluși aici foști moșieri, bancheri și comercianți angrosiști, rudele apropiate de sex feminin ale celor care părăsiseră țara înainte de 1944 (legionarii). Erau excluși de la aceste prevederi artiștii, sculptorii, compozitorii și academicienii „care lucrează cinstit și sunt utili societății”.
Bibliografie
In memoriam Romulus Cristea (1967 – 2020). Unexpected passing. Final journey.
Parteneriat Jurnalul Bucureştiului
 de pe vremea lui Iosif Vissarionovici Stalin, care descrie ideologia oficială a regimului, cunoscută până atunci drept marxism (conceput și elaborat de către Karl Marx și Friedrich Engels). Deși erau de acord cu învățăturile lui Vladimir Ilici Lenin, susținătorii antistaliniști ai lui Lev Davidovici Troțki (troțkiștii), nu foloseau acest termen, vorbind rareori despre adeziunea lor la marxism, leninism sau troțkism. Stalin, în contrast cu Troțki, nu a scris lucrări semnificative din punct de vedere teoretic, (cuvântul stalinism fiind mai mult o referire la stilul de guvernare decât la o ideologie), dar a aderat în mod oficial la învățăturile lui Karl Marx (materialismul dialectic și istoric, respectiv, socialismul științific) așa cum au fost ele revizuite de Lenin. Această ortodoxie a Marxism-Leninismlui a devenit din acel moment un semn al Comunismului (orânduirea socială supremă) oficial în toată lumea, chiar și după ce Stalin a fost discreditat în Uniunea Sovietică.Repudierea lui Stalin în Uniunea Sovietică și în alte părți a dus la o mișcare antirevizionistă condusă de Republica Populară Chineză și de Mao Tse–tung în particular, care pretindea că reprezintă adevăratul marxism-leninism stalinist. Oponenții lor antistaliniști (și unii prostaliniști, precum Bill Bland în Regatul Unit) nu au fost de acord cu pretențiile lui Mao și au insistat în afirmarea faptului că acesta prezenta o nouă ideologie, Maoismul. Unii susținători ai lui Mao au recunoscut mai târziu importanța gândirii originale ale mentorului lor și au adoptat acest termen (maoism) sau pe acela de marxism-leninism-maoism. Astăzi, apelativul marxist-leninismt este folosit în principal de cei care păstrează moștenirea lui Stalin (și care ori îl resping pe Mao, ori nu, cum ar fi Alianța Marxist–Leninistă) și maoiștii înșiși (de exemplu Partidul Comunist din India). Mai există și unele grupuri care se autodenumesc marxist–leniniste dar resping stalinismul, precum este Partidul Comunist din Marea Britanie (PCC).Partidul Comunist din Romănia (PCdR) este numele sub care Partidul Comunist Român a funcționat timp de 24 de ani (1921-1945) dintre care 20 de ani în ilegalitate (1924 - 1944), dirijat de la Moscova prin Comintern, al cărui membru era. Interzicerea PCdR de către Guvernul Ion I.C. Brătianu pe 5 aprilie 1924, a fost hotărâtă fiindcă milita pentru autonomia provinciilor românești „până la despărțirea totală de statul român”, calificat drept „stat imperialist”, format din „petice”, prin „cucerirea” de teritorii străine. Mesajul PCdR sugera că just și corect este ca România Mare să se dezmembreze și să returneze Basarabia rușilor, Transilvania maghiarilor și Dobrogea bulgarilor.După cea de-a VI-a Conferință a Federației Comuniste Balcanice, desfășurată în luna decembrie a anului 1923, PCdR-ului i s-a impus să facă publică lozinca adoptată de partidele Kominternului în problema națională, ceea ce pentru România se traducea prin susținerea, de către comuniști, a principiului „autodeterminării, până la despărțirea de statul român a unor provincii” cu referire specială la Basarabia. Acest lucru a dus la scoaterea partidului în afara legii, în 1924. PCdR și-a schimbat numele în PCR după 23 august 1944, însă oficial redenumirea a avut loc pe 16 ocombrie 1945, cu ocazia primei Conferințe a Partidului Comunist.Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic creat pe 9 mai 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul Social Democrat Român (istoric). A funcționat în diferite perioade sub diferite denumiri oficiale: între 1921-1945 drept Partidul Comunist din România, și între 1954-1965 drept Partidul Muncitoresc Român(PMR), care din 1965 redevine Partidul Comunist Român (PCR). În România interbelică, PCR a fost o mică organizație politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice (URSS) care a susținut ideologic Revoluția Comunistă.Partidul Comunist Român și-a început ascensiunea la putere în România după actul de la 23 august 1944, la care a participat în calitate de membru al Blocului Național Democrat (BND). Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, PCR și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat de la 30 decembrie 1947, s-a instaurat Republica Populară Română. Între 1947-1989, PCR a fost singurul partid politic oficial care a activat pe scena politică din România. În articolul 3 al Constituției României din 1965, PCR era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”. Sub conducerea PCR în România a fost instaurată dictatura proletariatului, în economie s-a instituit dirijismul, societatea civilă a fost alterată de principiile dictatoriale ale PCR, iar cenzura a inhibat libertatea de exprimare.){kind=link}