Răspunsul meu istoricilor Zoe Petre şi Ioan Piso
Drept raspuns la unele declarații făcute recent de unele personalități ale lumii noastre academice în ziarul Adevărul și în revista Historia, cum ar fi domnul prof. dr. Ioan Piso și doamna prof. dr. Zoe Petre, vă supunem atenției, ca drept la replică, următorul text.
De precizat că articolele cărora noi le răspundem mai jos pt fi regăsite aici Adevărul si aici Historia.
Stimate domnule profesor Ioan Piso, am parcurs cu interes declarațiile dumneavoastră și afirmațiile făcute pe marginea demersului nostru în paginile ziarului Adevărul. Vă mărturisesc deschis că sunt profund dezamăgit de modul în care ne „combateți”, căci discursul pe care îl adoptați nu are nimic de-a face cu zona academică pe care se presupune că o reprezentați.
În tot textul interviului pe care l-ați dat, nu am reușit să găsesc nici măcar un contraargument de natură științifică, unul cât de mic, la afirmațiile noastre din filmele noastre documentare sau din articolele redactate de noi sau care să combată, coerent și documentat, ceea ce noi publicăm pe site.
Debutați în textul respectiv afirmând că, citez: „Ideile care circulă pe internet nu sunt nicidecum „adevăruri tulburătoare”. Ele sunt bazaconii comunistoide sau fascistoide care apar periodic în peisajul nostru subcultural”.
Oare Eminescu sau Bogdan Petriceicu Hașdeu, de pildă, care au susținut, mai mult sau mai puțin vehement, descendența preponderent dacică a acestui popor, erau comuniști sau fasciști care se manifestau într-o zonă a subculturii? După logica enunțata de dumneavoastră asa se pare. Eu vă propun să lămurim, pentru început, această caracterizare pe care, cu lejeritate, ați emis-o.
Fascismul, domnule profesor, are câteva caracteristici definitorii, printre care „sprijinirea violenței, a războiului și militarismului, ca furnizor de transformare pozitivă în societate, de aducere a unui nou spirit, în educatie, insuflarea unei dorințe de a domina în caracterul oamenilor și crearea de camaraderie națională prin intermediul serviciului militar” (Kallis, Aristotle. Fascist Ideology: Territory and Expansionism in Italy and Germany). De asemenea, „fasciștii văd violența și războiul ca acțiuni care creează regenerare, spirit și vitalitate națională” (Griffin, Roger (ed.); Feldman, Matthew (ed.). Fascism: Fascism and culture).
Potrivit legislației românești în vigoare, respectiv O.U.G nr.31/2002, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (4) din Constituția României, art. 2: „prin organizație cu caracter fascist, rasist sau xenofob se înțelege orice grup format din trei sau mai multe persoane, care își desfășoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepțiilor sau doctrinelor fasciste, rasiste sau xenofobe, precum ura și violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, recurgerea la violență pentru schimbarea ordinii constituționale sau a instituțiilor democratice, naționalismul extremist.”
Prin urmare, unde am putea fi noi încadrați, ca demers, în doctrinele fasciste? Care dintre lucrurile de mai sus este promovat de noi? Sau promovarea dacilor se înscrie, cumva, ca acțiune cu caracter naționalist extremist? Domnule profesor Ioan Piso este ușor de folosit diverse apelative sau caracterizări. De susținut, nu le-ați sustinut cu nimic, însă.
Un alt element prin care încercați discreditarea noastră pare a fi cel al ocupațiilor noastre. Iarăși folosiți un argument forțat, în lipsa unei pledoarii științifice care să demonteze, element cu element, ceea ce noi susținem.
Faptul că ești general în rezervă, medic sau jurnalist, nu te impiedică, dacă ești înzestrat cu un dram de logică, bun-simț și curiozitate, să te apleci asupra trecutului, să accesezi informațiile, să citești, să compilezi și să pui întrebări forurilor academice.
Ceea ce dumneavoastră probabil nu întelegeți este faptul că istoria oficială a unui popor nu trebuie să rămână închistată în teoriile ce deja au câteva zeci de ani, ci ea trebuie „scormonită” permanent, cercetată, argumentată, iar concluziile vechi supuse analizei prin prisma tehnologiilor și informatiilor noi.
Scurtă listă cu argumente ce susțin o altfel de istorie
Un mic exemplu în acest sens ar fi studiul de paleogenetică realizat la Hamburg, ale cărui rezultate au fost prezentate public în primul nostru documentar. Nu ați suflat o vorbă despre asta. Sau nu merită atenție pe motiv că ar fi tot o realizare „fascistoidă”?
Dacă acel studiu relevă o înrudire strânsă a locuitorilor actuali de pe teritoriul României cu populațiile de pe aceste meleaguri ce au viețuit în urmă cu 3.000-5.000 de ani, dacă autori și cercetători moderni, ba chiar unii dintre ei italieni, precum Graziano Baccolini și Massimo Pallatino vorbesc despre descendența tracă a etruscilor sau venetilor, lucru care nu face decât să confirme și completeze informații ce ne parvin încă din antichitate, de la autori precum Tucidite, Seneca, Vergilius, Tacitus, Hellanikos din Mytilene, unde este eroarea în concluzia că o parte din populația antică a Italiei avea descendență tracă și, printr-o logică elementară, era înrudită cu neamurile dacice de la Dunăre?
De precizat că teoria tracismului etruscilor este susținută și de un studiu de paleogenetică realizat în urmă cu aproximativ șapte ani de universitatea Stanford.
Și, pornind de aici, unde este eroare în teoria potrivit căreia limba dacilor și limba romanilor ar fi putut fi înrudite, dacă avem în vedere că etruscii, “suspectați” a fi traci, le-au oferit romanilor alfabetul, dar i-au și influențat în artă, cultură și legislație în perioada de incubație a civilizației lor? Până și legendele romanilor vorbesc despre strămoșii acestora veniți din Troada, o zonă locuită, la acea vreme, de…traci.
În completarea celor de mai sus, concluzia este întărită și de o măsură impusă de împăratul Traian, potrivit căreia era interzisă colonizarea noilor teritorii cucerite cu etnici romani din zona Latium, din pricina depopulării acestui areal în urma colonizărilor excesive de dinaintea domniei sale și a războaielor purtate (așa cum se arată în Historia Augusta).
În Dacia Romană au venit, în mare parte, coloniști din zonele invecinate (potrivit lui Nicolae Iorga), adică traci, frați ai celor ce tocmai fuseseră înrobiți, ce vorbeau aceeași limbă, deoarece ar fi fost total ilogic să fie aduși coloniști din Siria, de pildă, din motive de adaptabilitate la teren, climă, cultură, practici agricole etc. O spun sursele antice, moderne, în număr mare, domnule Piso, nu o spune nici Roxin, nici Roman, nici Savescu.
De asemenea, ponderea celor două legiuni cantonate în Dacia după 106, ce însumau undeva între 9.000 și 11.000 de oameni, era nesemnificativă în raport cu numărul autohtonilor, chiar și în contextul în care mulți bărbați daci au murit în cursul celor două războaie mari cu romanii sau au fost duși ca sclavi în imperiu.
Prin urmare, dacă avem coloniști în mare parte traci și doar câteva mii de legionari (care numai cultură nu răspândeau), atunci despre ce romanizare vorbim în Dacia? Sintagma „ne tragem din daci și romani” este una falsă și periculoasă. Din asta se înțelege că noi, cei de astăzi, suntem urmași ai dacilor și ai romanilor de la Roma, dar istoria oficială a tot omis să ne explice că prin romani trebuie să înțelegem coloniști și veterani lăsați la vatră în Dacia, care aveau statut de cetățeni ai imperiului, nu neapărat caracter etnic de romani de la Roma.
Mai mult, cum a fost posibilă romanizarea atât de rapidă, în contextul în care, pe toată perioada stăpânirii romane în Dacia, autohtonii nu au manifestat mai deloc supunere, istoria consemnând o serie de revolte violente și de atacuri ale dacilor liberi (anii 117, 138, 140, 143, 156-157, 159, anii 167-180 – când lupta de eliberare din provincia Dacia Romană a fost coordonată cu atacuri ale dacilor din afara limesurilor romane – etc, atacuri ce au loc, într-un ritm susținut, timp de mai bine de 200 de ani? Cum s-a făcut romanizarea într-o zonă focar de conflict, caracter despe care vorbesc chiar romanii (Panegiricul lui Aelius Aristide către Roma rostit în aprilie-iunie 144 vorbeşte de „nebunia geţilor”)?
De altfel, mai toată durata domniei lui Marcus Aurelius, respectiv 19 ani, este marcată de lupte permanente, de războaie ale romanilor cu dacii revoltați. Domnia lui Commodus Antoninus, de asemenea, este marcată prin trei războaie cu dacii liberi, în 180, 183 și 184.
La fel domnia lui Caracalla, în anii 217-218, după cum consemnează Dio Cassius, dar și perioada lui Gordian este marcată de conflicte cu dacii liberi, în 238 și 242.
Și aici lista poate continua, cu împărați ce s-au aflat în conflict cu dacii, precum Claudius al II-lea, Gallienus, Valerian (în timpul căruia carpii atacă sudul Dunării pe uscat și pe mare, în 256 supun Colhida, iar în 257 și 258 ocupă Trapezuntul, trec Bosforul și eliberează orașele de pe coasta Asiei Mici: Calcedon, Niceea, Apameea, Nicomedia) sau Filip Arabul (care, în 245, este nevoit, sub presiunea carpilor, să abandoneze definitiv limesul Transalutan).
De ce istoria oficială a pus „cruce” destinului poporului dac în anul 106, când, de fapt, războaiele au continuat până la retragerea aureliană și chiar și ulterior acestui moment? De ce se vorbește, în istoria oficială despre cucerirea și romanizarea dacilor, dacă avem în vedere, susținut de argumentația de mai sus, că dacii au fost cuceriți și stăpâniți doar parțial, o perioadă mică de timp, perioadă în care situația numai calmă nu a fost pe aceste meleaguri? Cam la astfel de întrebări ar trebui să ne răspundeti, domnule profesor. Dacii, așa cum istoria relevă, NU au fost niciodată cuceriți și stăpâniți total de romani.
Ne-ați explicat, totodată, câteva elemente care țin de limba dacă. Am dori să aflăm cum se poate categorisi și descrie particularitățile unei limbi, dacă ea nu este una…cunoscută?
Aș adăuga, la toate astea, că, în multe teritorii ce au făcut parte din imperiul roman sute de ani, nu s-a reușit mai deloc romanizarea, nici lingvistică, nici culturală, nici genetică. Evident, argumentația ar putea continua, însă ar necesita pagini întregi…
Domnule Piso, doamnă Petre, teoriile „dacomane” nu au apărut în era comunistă
Mergând mai departe, domnul Piso, total pe lângă subiect, ne oferă o informație potrivit căreia un fost ministru al culturii nu a schițat niciun gest atunci când a fost distrus castrul roman de la Apulum. Da, e păcat, sunt vestigiile noastre, nu contrazic, însă oare pentru Sarmizegetusa sau Argedava a militat cineva într-un mod răspicat? Despre jaful amestecat cu ignoranța de acolo vorbește lumea academică public ? Cum poate un istoric să combată o teorie care susține altceva decât teoria oficială, din moment ce aceasta din urmă este bazată, în mare parte, pe supoziții? Căci despre supoziții vorbim și atât, din moment ce, de pildă, zona Sarmizegetusei nu a fost cercetată nici măcar în proporție de 5%.
Dar e de înțeles oarecum, dacă ne gândim că multe dintre persoanele care ne combat au în spate cariere construite în zeci de ani pe teorii ce nu acceptă nimic nou. Ar fi culmea să se recunoască, fie măcar și drept doar teorie sau posibilitate, ceva ce ar clătina un pic din aceste cariere.
Domnul Piso, precum și doamna Petre, atunci când vorbesc despre teoriile noastre, spun c-ar fi născute sau cel puțin dezvoltate în comunism. Sunteți într-o eroare, stimați istorici.
Cum îi combateți, de pildă, pe D’Hauterive „Memoriu asupra vechei și actualei stări a Moldovei” („Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puțin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi și dacă nu m-aş teme să dau o înfățișare paradoxală acestei observații juste aș zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puțin a aceea în ale cărei părți se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi mai ales moldoveneasca sunt însuşi acest grai”); Miron Costin, Mihail Kogalniceanu („Nevinovată nenorocire de a fi produs o școală [Ardeleană] destul de numeroasă de români noi, care fără a-şi sprijini zisele cu faptele, socot că-și trag respectul lumii asupra-și când strigă că se trag din romani, că sunt romani și prin urmare cel întâiu popor din lume”); Schlözer, Russische Annalen („Acești volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmași ai marii și străvechii seminții de popoare a tracilor, dacilor și geților, care și acum își au limba lor proprie și cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”); C.Cantacuzion: “Dachii prea veche a lor limbă osebită având, cum o lăsară, cum o lepădară așa de tot și luară a romanilor, aceasta nici se poate socoti nici crede”); Bocignoli (“Românii despre care am mai spus că sunt daci”)? Nu toți au trăit în comunism sau in secolul 19…
Evident, lista surselor și citatelor antice, medievale, moderne și contemporane poate continua, însă am vrut să evidențiez esența: anume că dacii nu au început să fie priviți drept strămoșii de drept ai acestui popor, drept baza sa etnică, în era comunista sau începând cu secolul 19, așa cum dumneavoastră, într-un mod eronat, sustineți, ci au fost văzuți așa, de către autorii români și străini, secole întregi, mai până în preajma „lobby-ului” Școlii Ardelene. Mihai Viteazul era numit, de pildă, de inamici, “Malus dacus”-Dacul cel rau…
Referindu-mă acum la o afirmație ce aparține doamnei Zoe Petre, respectiv că “Vreau să spun că niciunul dintre compatrioții noștri de azi nu are un stră-străbunic dac de care familia lui să-și amintească, cum nu are de altfel niciun străbunic roman cunoscut de bunicii lui; în schimb, oricare dintre noi poate avea un străbunic pe care familia l-a ținut minte, și care să fi fost grec, ungur sau armean: eu am avut o străbunică grecoaică de la Tulcea şi o bunică austriacă”.
Stimată doamnă Petre, evident că acest popor a suferit, etnic, influențe de-a lungul a două milenii, însă, repet, studiile de paleogenetică relevă o conexiune clară și strânsă a populației actuale a României cu populațiile antice de pe acest teritoriu, nu cu armenii, turcii sau maghiarii (care, de altfel, la acea vreme, nici nu se aflau pe aici), ci nu așa cum sustineți dumneavoastră, anume că „în concepţia comună naţionalismul românesc să fie strâns legat de o populaţie a cărei moştenire o „păstrăm“, semnificativ diluat, în ADN-ul nostru”. Mai mult, baza etnică a unui popor nu se stabilește prin exemple particulare.
Paleogenetica vă contrazice total și spune că nu avem deloc un ADN diluat…Iar dacă, poate, dumneavoastră vi s-a vorbit, de către bunici, în copilarie, despre potențiali strămoși maghiari, armeni sau turci, eu unul, de la ai mei, am auzit povești despre daci…Se poate să avem cu toții sânge amestecat, e normal să se întâmple asta în 20 de veacuri cu linia sangvină, dar baza etnică, elementul principal constitutiv, este cea care rămâne în conștiința colectivă, la nivel spiritual, și relevată în studiile ADN, la nivel științific.
Un exemplu în acest sens: numele meu de familie este Roman. Asta mă face cumva și genetic descendent al romanilor?
În altă ordine de idei, ce ne facem cu zecile de statui ce reprezintă daci, aflate în marile muzee ale Europei, parte din ele, dar și la Roma, altă parte? Cum ne explicați modul artistic ales de sculptorii romani pentru a reprezenta niște „învinși”?
Domnilor istorici, sunteți în eroare, nu negăm influența romanilor
Ca o concluzie, aș vrea să vă informez, dacă până acum nu v-ați dat seama, că nimeni dintre cei implicați în acest demers nu contestă importanța și influența romană în spațiul carpato-danubiano-pontic, în particular, sau în cel al Europei, în general, în artă, cultură sau drept. Ceea ce noi aducem în discuție este cultura și civilizația dacilor, elemente prea puțin promovate sau explicate de cercetătorii noștri.
Refuzăm, în același timp, să preluăm termenul de “romanizare” în sensul dat de istoria oficială, respectiv romanizare etnică și lingvistică, în contextul în care vorbim de coloniști și ostași aduși sau/și recrutați din orice alte zone ale Europei, Asiei sa Orientului, mai puțin din Latium.
Să nu uităm că Ardealul a stat sub administrație maghiară aproximativ 1.000 de ani și, totuși, acolo, cele două grupuri etnice, maghiarii și românii, nu s-au influențat genetic foarte mult, interacționând, e drept, dar nu dând naștere unui nou popor.
Același exemplu poate fi dat și în cazul influenței turcești în Țara Românească și Moldova. Evident că limba unui popor suferă modificări în timp (se întâmplă și astăzi asta, când preluăm masiv cuvine englezești, depildă), nimeni nu afirmă astăzi c-am vorbi limba dacă de acum 2000 de ani, însă teoria potrivit căreia dacii și-au lepădat limba și cultura într-un interval de timp așa de scurt este una mai mult decât puerilă și ilogică.
Este greu de crezut că dacii, chiar după 106, cu o mână țineau furca sau falxul pentru a se revolta împotriva romanilor, iar cu cealaltă redactau, frumos și caligrafic, texte în latină, însușindu-și limba cotropitorului. Pentru că Traian asta a fost, un cotropitor care, astăzi, cu acceptul dumneavoastră, ca reprezentanți ai lumii academice, a ajuns erou național, așezat la loc de cinste în fața Muzeului Național de Istorie…
Vă rog să mai țineți seamă de faptul că istoria oficială, pe care dumneavoastră o suțineți, este scrisă de oameni, nu de deținători ai adevărului absolut, oameni ce au scris și au redat evenimente supuși unui anumit context politic, social și economic.
Tot oameni, nu puțini, sunt și cei ce contrazic această variantă oficială, unii dintre ei români, alții străini, unii dintre ei oameni de prestigiu, cu pregătire profesională înaltă în istorie, lingvistică sau palogenetică. Dar, evident, pentru domniile voastre pleiada întreagă de surse pluridisciplinare ce vă combat teoria oficială este nedemnă de luat în seamă din simplul motiv că…nu e cum doriți dumneavoastră.
Prin urmare, domnilor istorici, vom fi deschiși întotdeauna dezbaterilor bazate pe argumentații pertinente, chiar dacaă ne contestați calitatea pe motiv că nu avem pregătirea profesională necesară. Avem același drept ca și dumneavoastră de a fi interesați de trecutul acestui popor, pentru că istoria se scrie pentru el, nu pentru o mână de oameni sau doar pentru profesori.
Ceea ce vă solicitam noi, în mod clar cerere susținută de o mare parte din opinia publică, este să luați în seamă și argumentele altele decât cele ce vă convin și le-ați înrădăcinat drept adevăruri timp de zeci de ani, iar atunci când doriți să combateți ceva public, să o faceți într-un mod profesionist, așa cum se cere unor personalități de calibrul dumneavoastră.
Dincolo de acest aspect, demersul nostru are în vedere protejarea și cercetarea obiectivelor arheologice de origine dacică de pe teritoriul României, informarea cu privire la situația acestora și mobilizarea celor tineri în vederea acordării unei atenții mai mari acestor vestigii. Dacă dumneavoastră vedeți ceva rău în asta sau în promovarea dacilor în amintirea contemporanilor, atunci nu se poate întelege decât că sunteți împotriva a orice lucru ce nu subscrie poziției dumneavoastră, indiferent cât de argumentat ar fi acesta.
Cu stimă,
Valentin Roman
