Nota edacției. Romanul „Viața ca o pradă” al lui Marin Preda (apărut la Editura Albatros în 1977) descrie copilăria și adolescența acestuia, naratorul, în special perioada sa școlară timpurie. Marin termină școala primară din satul natal, fiind printre cei mai buni elevi. Apoi încearcă să se înscrie la o școală din Câmpulung, dar este respins din cauza unei probleme la ochi. Se duce cu tatăl său la Mirosi, unde întâlnește un bibliotecar necinstit care le cere 1000 de lei ca să-l înscrie într-o școală, dar le recomandă o școală necorespunzătoare. În schimb, adolescentul este înscris la o școală din Abrud, unde studiază timp de un an.
Din cauza războiului, el este transferat la o școală din București. Tatăl lui Marin refuză să plătească taxele de școlarizare acolo, dar reușește să fie admis. El rămâne la școală timp de un an, deoarece este demolată de un cutremur. Marin rămâne în București unde fratele său Nilă lucrează ca paznic într-o clădire. Nu se mai găsesc bani pentru ca el să meargă la școală, așa că își caută un loc de muncă pentru a câștiga bani cu care să-și plătească examenele la o școală privată. El găsește un loc de muncă la calea ferată, dar nu pentru mult timp. Când se întoarce, află că fratele său s-a înrolat în armată și i-a lăsat lui camera liberă. Marin își ia o slujbă la un ziar și apoi la o tipografie, câștigând în cele din urmă suficient pentru a închiria o cameră mai bună. Cu un grup de prieteni el dorește să publice prima sa carte de povestiri și apoi își ia câteva luni de concediu la Sinaia, unde speră să scrie un roman. Nu are nicio inspirație, dar după ce ajunge redactor la Viața Românească, își ia o vacanță mai lungă și se întoarce la Sinaia, unde scrie romanul Moromeții.
La 15 sau 16 ani nu numai că făceam foamea zilnic, dar eram în zdrențe, într un internat în vreme ce taică meu câștiga peste 10.000 Lei pe lună în perioada comunistă. Aveam o singură uniformă de școală în care intram dimineața și din care ieșeam seara. Nouă era cu patru mărimi mai mare, ca să nu rămână în urma ritmului meu de creștere. Și eu creșteam parcă și în ciuda tatei dar și a mea. Cu cât creșteam mai repede,cu atât mai penibil știam că voi arăta. Când uniforma era zdrențe, trebuia să-mi las pantalonii atât de jos ca să acopere măcar o parte din finele glezne încât turul îmi ajungea aproape de genunchi. Ciorapii erau cei mai ieftini, din plastic, așa că picioarele mele miroseau întregi,mai rău decât dacă ar fi fost putrede. Am numărat într-un trimestru ce bani de cheltuială am avut 3 trei lei, prețul a trei pahare de suc, unul pe lună. Tata n-a uitat in niciuna din cele vreo 5 vizite la el acasă să-mi amintească de duhoare, deschidea ferestrele și ușa când mă descălțam, și asta în plină iarnă,dar Dumnezeu nu voia să rezolve consecințele faptelor lui atât de ieftin. Pantofii cînd se găureau, puneam pungi de plastic în n picioare ca să impiedic cumva fluxul de apă să intre în pantofi și să producă la mers un zgomot similar cu gazele de eșapament umane. Fl,fl,fl fl,fl,fl. Cum dracului să mă aventurez eu să invit o fată să ieșim împreună? E drept că nici ele nu dădeau năvală nici măcar să mă vizioneze, unele cu siguranță se întrebau dacă vizionarea mea era condiționată de bilet ca la circ.
Tata era șeful ctc ului în construcții și Expert tehnic la tribunal, de exemplu când doi divorțau el împărțea bunurile. Ieri am postat poza unui coleg și prieten. Adi Liță. Mama lui care era judecătoare, știa situația mea și îi dădea lui taică meu câte cinci șase șapte expertize pe lună ca să aibă bani să mi dea, știind situația mea. Legal nu era permis să primească mai mult de două expertize pe lună, dar doamna Liță era un înger. Evident că la mine nu ajungea nimic. Tata era un zgârcit patologic, și uneori recunosc în propriile mele gene mesajul lui. Dacă își pierdea mănușile sau umbrela se pedepsea și nu-și mai cumpăra altele atât cât ar fi fost ciclul de viață al pierdutelor accesorii. De multe ori eu însumi mă trezesc că fac la fel.
Odată i-au furat din portbagaj roata de rezervă. Era sigur că am pus eu pe cineva. M-ar fi iertat pe loc dacă și-ar fi recuperat roata. Mă chestiona ca la miliție ce am făcut în ultimele zile, cu cine am vorbit, corobora datele, făcea criminalistică de cel mai înalt nivel. Între reprizele de chestionare, dorul i se ascuțea atât de dureros încât omul acesta care și-ar fi permis să cumpere o mașină la vreo opt luni, mărșăluia prin casă călcând apăsat și molfăind continuu mantra lui de om disperat, rănit de moarte Aoleeeeeeeu, aoleeeeuuuu, fir-aș al drăcuțuluuuuui, roticica meaaaa, roticica meaaaa, după care relua interogatoriul. Nu mă bătea, se făcea uneori că e pe punctul să-mi tragă o scatoalcă,dar eu fugeam cu toate că eram campion la rezistență în materie de scatoalce. Eram cel mai mic copil din internat și eu eram pus la toate muncile, eram lovit de copiii mai mari, mi se fura bucata de carne din farfurie, rămâneam flămând. Nu aveam ce face, nu era nimeni să-mi asigure un minim de protecție.
Mulți boși își trimiteau beizadelele la muncă fictiv numai în documente. Stăteau acasă iar la sfârșitul lunii îi trimitea să și ia salariul de la intreprindere. Taică meu m- a trimis la o stație de betoane unde mânuiam o lopată mecanică acționată electric plecând de la baza unui morman uriaș de câte cinci șase metri pe care îl urcam și îl coboram cu lopata după mine și în felul ăsta alimentam cuvele unde se pregătea betonul. La piatră mare, ori la piatră mică ,era cum era, dar la nisip era iadul de pe pământ. Abia așteptam pauza de masă în care de multe ori nu mâncam și profitam ca să pot închide ochii de epuizare. În acel moment am jurat că în viață voi face totul să nu mi mai fie foame și să nu muncesc fizic. În liceu făceam practică la strungărie. Era o muncă repetitivă, ucigătoare prin monotonia ei. La fel ca și la betoane eram cel mai conștiincios pentru că nu voiam să se audă că trag chiulul și să aibă taică miu satisfacție că nu sunt bun de nimic. Cu toate că nu eram bun de nimic și în afară de citit nu făceam nimic.
Până atunci, în vacanță mergeam la bunici și trebuia să-i ajunt la muncile agricole. Vara mi se lipea floarea de fân pe spate erau senzație cumplită coseam săpam încărcam căruța de fân era un iad…mi am jurat să nu mai ajung vreodată în viață să fac asta. Nu sunt ceea ce se numește un puturos, dimpotrivă, dar trebuie să am mintea ocupată că dacă nu, o iau razna La terminarea liceului am lucrat două luni ca electrician pram la combinat. Cum eu nu știam fizică, materie la care luam cinci nu pentru că știam eu de cinci ci pentru că era obligat să mi dea cinci profesorul, pentru mine era un iad să participi la orele de pregătire în care ăștia făceau calcule de rezistență de impedanță de dracul să i ia iar nu înțelegea nimic. Era umilință desăvârșită. Eram din nou prostul echipei. Un om care nu și a întâlnit destinul vocația, nu numai că e considerat prost dar el însuși se consideră un om de nimic. Asta te distruge în viață, o știu din propria experiență. Mulți ajung la infracționalitate tocmai pentru ca să nu trăiască această umilință.
Când eram ofițer stagiar trebuia să facem practică și în halele de prelucrare a peștelui ale navei. Fiind ofițer comandantul mi a dat de ales unde să mă duc și în loc să aleg să stau la bandă și să aleg peștele pe specii în fața unei benzi care se mișca in continuu, asa că am ales să fac cartoane pentru peștele congelat. Mâinile se mișcau mecanic cu iuțeală înspăimântătoare mi era rușine să mă vadă ăștia că trag chiulul în vreme ce în cap se întâmplau tot felul de lucruri retrăiam amintiri de când mă născusem și mâinile se mișcau singure rapid, mecanic, robotic, îi umpleam cu cutii de carton pe cei de la tunelele de congelare, nu mai pridideau să umple cu pește muntele de cutii cu care i asediam. Odată, căpitanul secund a trecut pe acolo după care s a dus la comandant și a spus: domnule comandant, scoateti-l pe Adrian de acolo că ăsta o ia razna, e robot.
Când am lucrat în meseria mea îmi plăcea la nebunie, și mi petreceam tot timpul în stația radio. Nu întotdeauna era propagare colegii de pe alte nave își cam băgau picioarele, lăsau mesajele pentru a doua zi, Eu stăteam dacă era nevoie până la 3h00-4h00 dimineața să transmit o singură telegramă care poate nu era nici măcar foarte importantă. Toate navele chemau în același timp stația de coastă iar operatorul de acolo pe care îl auzea primul îl nota și apoi relua ascultarea ca să constituie lista cu navele care aveau trafic de transmis. Cca 40 de nave chemau simultan in morse stația de coastă, fiecare făceam tot felul de artificii ca să mărim puterea de emisie sau ieșeam cu câțiva herți din bandă să ne auzim puțin diferit dar să fim mai ușor de recunoscut, Turnul Babel și așa se întâmpla de fiecare dată când îți luai rând la stația de coastă ca să ți transmiți telegramele. Era ca la o cursă de alergare. Când într-un târziu îmi venea rândul, mă bucura enorm că operatorul care era un profesionist desăvârșit, toată ziua nu făcea decât să recepționeze telegrame în morse, o făcea din antrenament la viteze amețitoare în care un necunoscător auzea numai niște pârâituri scurte. Aveam o satisfacție fantastică să lucrez cu el la vitezele acestea foarte mari și simțeam că mă apreciază pentru asta. În plus experiența lecturilor mă făcea să stăpânesc limba română foarte bine, să înțeleg contextele, astfel că erau suficiente două litere să înțeleg cuvântul și să înțeleg și contextul în care el se integra în propoziție, astfel că nu-l solicitam pe operator ca să-mi repete și telegramele recepționate perfect fără nicio greșeală. Aveam un coleg care ulterior a ajuns comandant,si care dădea comandantului telegrame care vorbeau despre programul de mături, în loc de programul de măsuri: îmi stricasem scrisul total scriind la vitezele foarte mari și de la o vreme am recepționat numai direct la mașina de scris. Era o satisfacție.
Congresul Internațional al Universității „Apollonia” din Iași – Ediția XXXIII (2 – 5 martie 2023)
Pierdeai propagarea într o frecvență trebuia să fugi repede în alta îmi luam rând de mai multe ori simultan, în frecvențe diferite, ori era foarte interesant ,ca o competiție. Stăteam până dimineața uneori să transmit o telegramă de „La mulți ani” unui marinar cu care nu aveam nici în clin, nici în mânecă și mulți colegi de obicei așteptau zile întregi să se adune mai multe telegrame, pentru că nu porneau emițătorul de dragul unui singur om. E drept că prioritate avea traficul de serviciu nu cel particular. Eu nu numai că nu o făceam, dar pierdeam nopți numai ca să ajungă telegrama aia la familia lui la timp înainte ca evenimentul să treacă. Dar munca fizică monotonă erau pentru mine o amintire cumplită și așa este și acum, în ciuda faptului că am făcut sport toată viața cel puțin trei ore pe zi. Astfel că îi înțeleg pe cei care nu și-au găsit drumul, empatizez cu ei, îi înțeleg pe cei cărora nu le place să muncească, o fac eu culmea care am muncit de când mă știu. Dar știu că dacă nu îți găsești destinul munca poate fi un iad
Asrian Onicescu, redactor la Ziarul Realitatea (Galați), participant la cel de-al 33-le Congres Internațional al Universității (2-5 martie 2023) „Pregătim viitorul, promovăm excelența” cu lucrarea științifică „Manipulare în presa audio-vizuală” (împreună cu soția sa, Ileana Onicescu)
Galeria foto. Congresul internațional al Universității Apollonia „Pregătim viitorul, promovăm excelența” (2-5 martie 2023) Iași
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
[…] „Viața ca o pradă” a lui Marin Preda în „versiunea” lui Adrian Onicescu, redactor al rubr… […]
[…] „Viața ca o pradă” a lui Marin Preda în „versiunea” lui Adrian Onicescu, redactor al rubr… […]