Nota redacției. Dosarul Watergate a fost un scandal politic major în Statele Unite, care a implicat administrația președintelui SUA Richard Nixon din 1972 până în 1974, ceea ce a dus la demisia lui Nixon pe 8 septembrie. Scandalul a rezultat din încercările continue ale administrației Nixon de a-și acoperi implicarea în spargerea din 17 iunie 1972 a sediului Comitetului Național Democrat din Washington, D.C., clădirea de birouri Watergate. După ce cei cinci făptași au fost arestați, presa și Departamentul de Justiție al SUA au conectat banii aflați la acea vreme asupra lor la Comitetul pentru Realegerea Președintelui. Investigațiile ulterioare, împreună cu dezvăluirile din timpul proceselor ulterioare ale spărgătorilor, au determinat Camera Reprezentanților SUA să acorde Comitetului Judiciar al Camerei din SUA autoritate suplimentară de investigație—pentru a investiga „anumite chestiuni din jurisdicția sa”— și a condus Senatul SUA să creeze Comitetul Watergate al Senatului SUA, care a organizat audieri. Martorii au mărturisit că Nixon a aprobat planuri de a acoperi implicarea administrației sale în spargere și că în Biroul Oval exista un sistem de înregistrare cu activare vocală. Pe parcursul investigației, administrația lui Nixon a rezistat anchetelor sale, iar acest lucru a dus la o criză constituțională. Au fost 69 de persoane inculpate și 48 de persoane—mulți dintre ei oficiali de top ai administrației Nixon—condamnați. Metonimul Watergate a ajuns să cuprindă o serie de activități clandestine și adesea ilegale întreprinse de membrii administrației Nixon, inclusiv declanșarea de la birourile oponenților politici și a persoanelor despre care Nixon sau oficialii săi erau suspicioși; ordonarea de investigații asupra grupurilor de activiști și personalităților politice; și folosind Biroul Federal de Investigații, Agenția Centrală de Informații și Serviciul Fiscal Intern ca arme politice. Utilizarea sufixului -portă după un termen de identificare a devenit de atunci sinonimă cu scandalul public, în special cu scandalul politic
Numele unui hotel American a devenit simbolul presei crazy. O nebunie întreagă pe scara puterii s-a transformat în cel mai mare scandal de presă din istoria Americii. În urma unei spargeri la Hotelul Watergate (Hotel de lux în Washington D. C), se descoperă că oamenii președintelui american Richard Nixon (1913-1994, al treizeci și șaptelea președinte al Statelor Unite, îndeplinind această funcție între 1969 și 1974, când a devenit primul și încă singurul președinte american care a demisionat) au pus sub ascultare opoziția! Și a doua neregulă antidemocrată de proporții a fost faptul că toată Campania de realegere a lui Nixon s-a făcut cu fonduri provenite din surse suspecte.
Scandalul a generat o carte, după care faimosul regizor Alan J. Pakula a făcut un film All the President’s Men (Toți oamenii președintelui, 1976). Deci filmul este o ecranizare. Cartea a fost scrisă de jurnaliștii Bob Woodward și Carl Bernstein, care au fost chiar eroii investigației. Filmul este bazat pe fapte reale și este un delir de groază ce sarabandă a însemnat investigația, să descoperi în „toți oamenii președintelui” firul fraudei, felul cum se leagă nodurile. Cei doi jurnaliști reușesc cu dibăcie și eforturi considerabile să dea de urma fraudei. Afacerea a fost ca un labirint bine mascat, dar reporterii găsesc firul. Fiindcă o găsesc pe Ariadna, adică o contabilă republicană, înfricoșată de repercursiuni, care le spune doar inițialele numelor infractorilor, care au manipulat banii, sute de miliarde de dolari. Desigur, la un moment dat, a apărut și un personaj din umbră, neidentificat, care le-a furnizat date secrete.
Toată această afacere se întâmpla în 1972. Ceva asemănător s-a repetat și în „Afacerea Capitoliul”, să-i spunem, a realegerii lui Trump, care acum este urmărit pentru fraudarea democrației, prin mii de documente extrase de la Casa Albă. Iar acum Trump sfidează pe toată lumea, inclusiv Tribunalul, și candidează pentru un nou mandat. Iată „modelul” de democrație care apără frauda, corupția, dezumanizarea, batjocorirea votului și a libertății. Demisia lui Nixon a salvat democrația americană, dar Trump este un caz mult mai complicat. Eram în America atunci când marii actori au protestat față de alegerea lui. De pildă, Robert de Niro a spus că „un președinte ca Donald Trump este o rușine pentru America”. Dacă mai trăia, Pakula realiza un film și după acest subiect real. În felul acesta, reabilita democrația americană. Atât timp cât arta și presa sunt libere, democrația funcționează. Alan Jay Pakula (1928-1998) este regizorul care a atacat subiecte delicate, reușind să convingă, fiindcă a știut să introducă suspansul în orice tip de povestire. Ori în All the President’s Men e un continuu suspans. Suspansul este generat în primul rând de acele personaje care trăiesc cu frică. Psihologia fricii este perfect aplicată în cazul contabilei republicane care face dezvăluirile. Ca să se elibereze de angoasă, femeia face aceste dezvăluiri, însă tot cu teamă, cu multă precauție. Suficient însă ca isteții jurnaliști să știe să facă nodurile firului fraudulos. Și toate filmele lui Pakula au acest tip de suspans, de psihologie enigmatică. Montajul este rapid și combină lumina cu clarobscurul, iar sonor creează o atmosferă de teroare. Cred că Frica este personajul principal al acestui film. Frica generază suspansul. Așa se întâmplă și în alte filme celebre realizate de Pakula, precum Klute, Corporația Parallax, Sosea odată un călăreț, Joc de interese, Presupus nevinovat, Dosarul Pelican, Prieten și dușman sau Alegerea Sophiei, despre Holocaust, ceva terifiant, în care mama, Sophia (Meryl Streep), trebuie să aleagă între cei doi copii ai ei, care să fie sacrificat/gazat! Este suprema teroare sadică nazistă.
Evident că și Bob (Robert Redford) și Carl (Dustin Hoffman) trăiesc sub teroarea fricii, pentru că lista corupților este uriașă, cercetarea fiecărui nume este un coșmar. Până la urmă, cu ajutorul unui redactor șef curajos, de la „Washington Post”, ziarul unde erau angajați cei doi jurnaliști, articolele incriminatorii au fost publicate, iar adevărurile dezvăluite l-au determinat pe Richard Nixon, aflat la a doua legislatură, să-și dea demisia. Tot acest labirint de fraude, extrem de sofisticat, odată dezvăluit, a dus la întărirea democrației americane. În joc au fost personaje de toate națiile și calibrele, care au generat o mafie foarte originală, o mafie a puterii și a corupției, care a devenit un fel de suport pentru cei „condamnați” să trăiască din fărădelegi. Așa este azi și procesul dintre Pfizer și Moderna, fabricile de medicamente care au câștigat miliarde de dolari de pe urma vaccinurilor contra Covid, vaccinuri ticăloase, care au fost cauza a milioane de morți. Și la noi a fost o tragedie. Felul fraudulos cum au administrat pandemia oameni ca Arafat, Rafila, Cîțu, Iohannis & co. este un subiect demn de un film cu titlul „Toți oamenii lui Pfizer”. Dar cinematografia noastră nu mai are un cineast capabil să atace asemenea subicte vitale.
Oricum, filmul lui Alan Pakula a generat o serie de mari filme asemănătoare, diferite însă de filmele despre mafie semnate de Coppola și Scorsese. Dar toate făcute în stil crazy. Mai apropiat de stilul lui Pakula pare a fi Scorsese cu Cârtița (2006), care dezvăluie teroarea polițiștilor sub acoperire. Dar un cuplu de ziariști investigatori ai fraudelor de la putere se află în filmul The International: puterea banului (2009), regizat de Tom Tykwer, cu Naomi Watts și Clive Owen în rolurile principale. Tykwer este un regizor german, dar care a realizat în America filme memorabile, repere pentru ceea ce am numit stilul crazy, cum ar fi Parfumul: povestea unei crime (2006) sau Atlasul norilor (2012), împreună cu frații Wachiowski, autorii lui Matrix, nebunia absolută. Se pot face astfel zeci de legături pe tema crazy, precum firul din care se împletește o flanelă, istoria filmului fiind o cursă contra cronometru în care fiecare alergător/cineast se întrece să fie cât mai original, cât mai șocant, cât mai crazy.
Notă. Cristina Neagu-jucătoare de pe altă planetă
Când a intrat Cristina Neagu pe teren, parcă a venit o jucătoare de pe altă lume. Fiindcă nu era o jucătoare ca toate celelalte, ea plutea, ca o artistă din trupa lui Balanchine. Nu exagerez cu nimic dacă spun că un asemenea rafinament nu mai găsești în sport. Sau găsești, dacă cineva face artă din sport. Ea parcă nu atinge mingea, parcă nu e o făptură din carne și oase, nimic ce amintește de fizic, parcă e duh. Tace și face. Figura ei olimpiană stârnește respect. Jocul ei nu este agresiv. Meciul Norvegia-Slovenia a fost urât, fiindcă era agresiv. Jucătoarele se aruncau disperate să înscrie, să-și doboare adversarele. Dimpotrivă, Cristina stă la distanță, nu vrea să atingă pe nimeni și nici să fie atinsă de adversare. Mișcările ei sunt neașteptate, ca și aruncările la poartă, iuți, nici nu vezi mingea, doar o vezi când se zbate în plasă.
România a făcut cu Germania un meci de vis. Fetele noastre au condus, uneori la 5 goluri diferență, până în minutul 41, când adversarele au egalat. Păcat că din acest moment nu au mai avut suflu. În afară de Buceschi, celelalte fete nu s-au prea văzut. Și portărița germană a salvat multe mingi. Dacă îmi pare rău de ceva, e că n-am s-o mai văd pe Cristina Neagu. Ea a fost o vreme accidentată și nu era sigur dacă își va reveni și va juca. Au și danezele jucătoare foarte bune, și suedezele, și norvegienele, și mai ales japonezele, sunt fantastice, scunde și puternice, arcuite, se grupează în viteză, ele sunt un tot, formează un buchet, au un entuziasm năucitor, sunt ca o ființă miriapodică cu 14 brațe și mai multe picioare, acum se adună, acum explodează. Dar nici una nu are rafinamentul Cristinei Neagu. Se spune că echipa noastră a fost eliminată de la Mondiale. Dar e o exprimare greșită. Echipa mai are două meciuri de jucat, cu Polinia și Japonia. Deci se află în competiție. Poți spune că nu va mai prinde etapa superioară (sferturi sau semifinale), dar nu că este eliminată. Iar dacă ar fiu să mai intre pe teren minunea minunilor, Cristina Neagu, totul este salvat. Nici nu mă mai interesează cine câștigă Mondialul, cine e campioana lumii, pentru mine Cristina este Campioana Absolută, o jucătoare divină, cum România nu a mai avut.
Grid Modorcea („the great Mitică”–Dr. în arte, scriitor și cineast, cel mai prolific autor român în viață, „the most complex” and maybe „the biggest”, „cel mai valoros din toate timpurile”)
Centrul Gifted Education. În căutare de noi colegi pentru anul academic 2023 – 2024
Lucrări științifice ale autorului publicate sub egida 
